Caligraf

Dacă vă dor dinţii şi vă e frică de dentişti şi de uneltele lor de tortură, adică de cleşti, ace, freze, sonde, diverse alte instrumente rotative cu baionetă sau cu turbină, cu motor electric sau pneumatic, vă recomand în primul rînd să mergeţi la prietena mea, Alina, are cabinet pe Grande Allée. De cînd am cunoscut-o, asociez gingăşia şi tandreţea cu tratamentele de canal.

Şi tot în primul rînd, vă rog să citiţi acest poem de Ion Stratan, care ne aduce aminte că şi dentiştii pot fi trişti. E, clar, un poem care “transcende simpla dentistică” (după poem, o să aflaţi cui îi aparţine expresia asta).

Dentistul tristule

ninge sulfuric plouă sulfuros
întunericul a developat absenţele
lăsaţi-vă-n holuri încet
trenciul şi zdrenţele

îţi arăt dinţii
şi crezi că rîd
plîng şi crezi
că mă doare

dentistule tristule
limpede floare

îţi dau dantura să o îmbraci
îţi dărui nervii să mi-i omori

lungule albule
cînd te însori?

plouă sulfuric ninge sulfuros
zîmbet sub ploaia de măduvă
sub ninsoarea de os

dintele rece
s-a cariat, îmi urcă ţeasta
soare ce doare

tu-l vei reface, caldule fadule
ce căutai pe culoare?

stă ghemuită fierea în ei
lungă, înaltă în dinţii scunzi

dentistule tristule
unde te-ascunzi?

***

“Poor teeth and great prose”

Cînd copiam poemul lui Ion Stratan, mi-am adus aminte că Martin Amis îi dedică dentistului personal un capitol, dacă nu mai multe, din memoriile lui (Experience) şi cu prilejul ăsta glosează erudit pe tema durerilor de dinţi ale unor mari scriitori.

Question : How many of these three noted stylists - James Joyce, Vladimir Nabokov and Martin Amis – suffered catastrophic tooth-loss in their early-to-middle forties? Answer: All three.

“Nofing left”

În cazul lui Nabokov (n. 1899), Amis citează începutul abrupt al unei scrisori către prietenul Edmund Wilson :

November 23, 1943 -Кeмбриджъ Бостонскій

Dear Bunny,

some of them had little red cherries – abscesses – and the man in white was pleased when they came out whole, together with the crimson ivory. My tongue feels like somebody coming home and finding his furniture gone. The plate will only be ready next week – and I am orally a cripple. He said there could be no question of my going to Cape Cod. It is a bitter disappointment.

Episodul, cizelat ca un dinte de porţelan, e inserat mai tîrziu în Pnin:

A warm flow of pain was gradually replacing the ice and wood of the anesthetic in his thawing, still half-dead, abominably martyred mouth… His tongue, a fat sleek seal, used to flop and slide so happily among the familiar rocks, checking the contours of a battered but still secure kingdom, plunging from cave to cove, nuzzling that notch, finding a shred of sweet seaweed in the same old cleft; but now not a landmark remained, and all there existed was a great dark wound, a terra incognita of gums which dread and disgust forbade one to investigate.

După ce-şi pierde dinţii, observă Amis, bietul Pnin o pierde şi pe Liza – I haf nofing left, nofing, nofing!

“Transcending the purely dental”

Dinţii lui Joyce, născut în 1882, rezistă pînă în 1923. În 1907 îi scrie fratelui său, Stanislas: My mouth is full of decayed teeth and my soul of decayed ambitions… Operaţiile complicate pe care le suferă, descrise de Amis cu detalii tehnice generoase, m-au înfricoşat mai mult decît toate vizitele mele la dentist împreună cu toate cîte mi le-am închipuit.

Amis povesteşte că primeşte la un moment dat un articol intitulat “James Joyce’s Ulysses and Dentistry”, semnat de Horacio Martinez, D.D.S. (adică Doctor of Dental Surgery), apărut în Bulletin of the History of Dentistry. Subtitlurile articolului sună cam aşa: Joyce Appreciated Dental Health, Joyce Abhorred Dental Disease, Joyce Advocated Prevention, Joyce Valued Dental Treatment and Joyce Observed Dental Habits. It is high time to extend Joyce’s readership among members of the dental profession, consideră autorul, iar Amis se grăbeşte să ne asigure că nu e vorba doar de o lectură literală, cum am putea crede.

There is much in the book that transcends the purely dental. Martinez îşi bazează studiul pe observaţii care pot fi înţelese numai de joycieni şi de dentişti: Curiously, when Joyce refers to some not exactly likeable characters, he again points out their teeth, but as if they belonged to animals – animals that have each one of the three masticatory mechanisms of the omnivorous human being, i. e., rodents, the herbivorous, and the carnivorous… In three successive occasions, we read “With rats-teeth bared he muttered…”, “… smiling in all her herbivorous buckteeth…”, and “cynically, his weasel teeth bared yellow…”.

Horacio Martinez fiind din Buenos Aires, Martin Amis se întreabă, normal, dacă nu cumva e victima unei farse borgesiene-bioy-casariene. Răspunsul mai bine îl aflaţi din carte.

***

Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei 80, Editura Vlasie, 1993.

Dear Bunny, Dear Volodya. The Nabokov-Wilson Letters, 1940-1971. Edited, annotated, and with an introductory essay by Simon Karlinsky, University of California Press, 2001.

Martin Amis, Experience, Hyperion, 2000.

Cu gîndul la mucenicul fără nume, m-am repezit ieri seară la o librărie să-mi iau Operele (Complete, sper) lui Marcel Schwob : un singur volum, o mie două sute de pagini, prea puţine, publicate la editura Les Belles Lettres. Librăria era, în mod excepţional, închisă. Am început să citesc în gînd, în somn, mai ales din scrisori! Schwob, celui qui savait tout, le pion savant, l’homme au masque d’or. Schwob, cel mai excentric, mai înnoitor şi mai exigent scriitor într-o epocă literară uluitor de bogată în oameni “qui se vouaient par goût, et non par nécessité, au métier impérieux d’homme de lettres” (Remy de Gourmont) – scriitori efervescenţi, obsedaţi de aerisirea literaturii, mari esteţi. Schwob, printre puţinii în stare să arate de ce prefaţa lui Huysmans la Le latin mystique e nedreaptă şi să rîdă de eseurile lui “monahale”. Schwob, descoperitorul lui R. L. Stevenson, prietenul lui R. L. Stevenson şi probabil cel mai subtil dintre cititorii lui (grav bolnav, a făcut o călătorie de două luni pînă în Samoa, unde era înmormîntat Stevenson; nu se cunoscuseră decît prin scrisori). Schwob, care-şi intitulează un volum de articole Spicilège – “choisir un titre pareil montre le mépris du public qu’avaient les écrivains sérieux de la fin du XIXe siècle”, spune Charles Dantzig în dicţionarul lui egoist. Schwob, pe lîngă care Borges însuşi pare uneori simplist şi stîngaci. Schwob, mort la 37 de ani, 1867-1905.

Schwob, autorul unei prefeţe la “Vieţile imaginare” pe care contemporanii lui celebri, prieteni şi neprieteni, o învaţă pe de rost, aşa cum îi sfătuise Jules Renard.

“La science historique nous laisse dans l’incertitude sur les individus. Elle ne nous révèle que les points par où ils furent attachés aux actions générales. [...] L’art est à l’opposé des idées générales, ne décrit que l’individuel, ne désire que l’unique.”

Sînt formulele memorabile de la începutul prefeţei la Vieţile imaginare. Seamănă uimitor cu Nabokov, nu-i aşa? Nu m-aş mira să le găsesc scrise aproape la fel în Strong Opinions, în cursurile de literatură sau în scrisorile către Edmund Wilson. Dacă nu vi se pare că seamănă, ce spuneţi de pasajul următor?

“Mais regardez une feuille d’arbre, avec ses nervures capricieuses, ses teintes variées par l’ombre et le soleil, le gonflement qu’y a soulevé la chute d’une goutte de pluie, la piqûre qu’y a laissée une insecte, la trace argentée du petit escargot, la première dorure mortelle qu’y marque l’automne; cherchez une feuille exactement semblable dans toutes les grands forêts de la terre : je vous mets au défi. Il n’y a pas de science du tégument d’une foliole, des filaments d’une cellule, de la courbure d’une veine, de la manie d’une habitude, des crochets d’un caractère.”

Du Nabokov în stare pură : cîteva rînduri în care se regăsesc, condensate, pledoariile pentru individ(ual), simţul acut al detaliului, erudiţia alegră a Van-i-Adei, acribia afectuoasă a lui Pnin, poetica implicită din Adevărata viaţă a lui Sebastian Knight şi aceea, explicită, din eseul despre Gogol, lecţiile de “precizie poetică”, sarcasmele exasperate din scrisorile către editorii care se încăpăţînau să-i deseneze fluturi aproximativi pe copertele cărţilor*.

Dar e Schwob, în aceeaşi prefaţă!

Întorcîndu-mă la mucenicul meu got, să mai spun că Anatole France găseşte că “M. Marcel Schwob a un goût spécial, une prédilection pour les êtres très simples, héros ou criminels, en qui les idées se projettent sans nuance, en tons vifs et crus.” Eterna prejudecată faţă de cei mărunţi, umiliţi şi obidiţi : nu, domnule Anatole France, nuanţa nu se numără printre privilegiile exclusive ale celor mari nici în literatură, nici în ceea ce numim, cu optimism, “realitate”. Îndrăznesc să vă spun că ar trebui să recitiţi Schwob.