Caligraf

Trebuie să mai adaug cîteva rînduri despre operele bartlebiene. Munca de copist a lui Marcelo, aparent umilă şi insignifiantă, are o miză imensă: recuperarea operelor negative. Marcelo spune că şi agrafii fac parte, paradoxal, din literatură şi îşi sprijină afirmaţia pe o imagine memorabilă din Pourquoi je n’ai écrit aucun de mes livres (cartea lui Marcel Bénabou):

“Les livres que je n’ai pas écrits, n’allez surtout pas croire, lecteur, qu’ils soient du pur néant. Bien au contraire (que cela une bonne fois soit dit), ils sont comme en suspension en la littérature universelle.” (nota 4)

Lîngă operele negative, Marcelo pune şi “cărţile-fantomă”: sînt cărţi închipuite, nescrise, uneori amintite doar ca un proiect vag într-o scrisoare sau o notă de subsol, intenţii anunţate într-o altă carte, promisiuni neîmplinite sau materializate doar prin cîteva pagini. Expresia îi aparţine lui Claude Leroy, specialist în Blaise Cendrars – celebru autor de cărţi-fantomă. Pe urmele lui Leroy, Jean-Yves Jouannais povesteşte că Cendars ar fi pus în circulaţie mai mult de 300 de lucrări fictive, anunţînd sistematic în bibliografiile lui 33 de volume în pregătire, niciodată aceleaşi, dar care toate aveau să rămînă doar în stadiu de titlu. Mai mult decît atît, ar fi avut intenţia să scrie un Manuel de bibliographie des livres jamais publiés ni même écrits (cartea lui Jean-Yves Jouannais, Artistes sans œuvre, a fost o sursă de inspiraţie pentru Bartleby et compagnie). Deşi sînt imateriale, cărţile-fantomă bîntuie imaginarul literaturii (Cartea lui Mallarmé, cartea despre comedie din Poetica lui Aristotel, bîntuind biblioteca abaţiei din Numele trandafirului). Ele există, într-un fel: plutesc, eterate, în limburile literaturii.

Claude Leroy vorbeşte într-un foarte frumos articol despre biblioteci-fantomă care se alcătuiesc pe lîngă bibliotecile reale. Pe rafturile bibliotecilor-fantomă sînt aşezate cărţile pierdute, visate, plănuite şi rămase nescrise (“Les Livres fantômes”, Magazine littéraire nr. 349, 1996). Cu o astfel de bibliotecă seamană Biblioteca Brautigan din Statele Unite: numită aşa în cinstea romancierului Richard Brautigan, ea adăposteşte cărţi refuzate de editori, rămase în stadiu de manuscris – cărţi a căror existenţă nu e pe deplin recunoscută.

Despre cărţile-fantomă nu se vorbeşte doar în registru anecdotic sau metaforic, există perspective teoretice interesante (de pildă, cercetările recente în jurul  noţiunii de “operă posibilă”, multe dintre ele publicate în atelierele de pe portalul Fabula). O să amintesc doar un articol care propune cîteva ipoteze plecînd chiar de la Bartleby et compagnie – Marcos Eymar, “L’œuvre comme possibilité: pour une étude comparée de la littérature négative” (îl puteţi citi aici).

Eymar susţine că Bartleby et compagnie ilustrează perfect concepţia lui Blanchot despre literatură ca “experienţă literară”, concepţie bazată pe distincţia între operă şi procesul creator (œuvre/mise en œuvre). Pentru filosoful francez, “produsele literare contează mai puţin decît procesul creator, complex şi infinit, care le dă naştere (… ) Literatura nu mai e concepută ca o colecţie de opere, ci ca experienţă literară care nu se poate realiza într-o operă, fiindcă integrează totalitatea operelor posibile” (p. 6).

“Estetica negativă” a lui Blanchot se opune concepţiei “pozitiviste”, dominante, despre literatură (p. 5). Pe baza acestei estetici, Eymar propune o reconsiderare radicală a manifestărilor “literaturii negative”, despre care am tot pomenit: tăcerea, cărţile părăsite şi neisprăvite, schiţele, eşecurile, cărţile-fantomă:

“Cette perspective permet de donner toute sa place à un phénomène le plus souvent ignoré par l’approche positiviste de la littérature : celui des écrivains qui cessent d’écrire, des œuvres inachevées, des ébauches, des échecs, des livres rêvés, imaginés ou perdus. Tous ces exemples de ce qu’on appelle la ‘littérature négative’ méritent d’être pris en compte (…) car ils constituent aussi des manifestations caractéristiques de la même faculté humaine qui produit les œuvres canonisées par la tradition.” (p. 5).

Cum spuneam în partea a III-a a şantierului, încerc să aflu de unde vine sindromul Bartleby în literatură, cum au ajuns manifestările literaturii negative să fie investite cu valoare estetică. Aş vrea mai ales să înţeleg cum se schimbă, în funcţie de context/curent, reprezentările operei literare neîmplinite, nefinalizate, nefinisate, care-şi arată nedesăvîrşirea (nu găsesc un corespondent potrivit în română pentru œuvre  inachevée) – pagina goală, manuscrisul neterminat sau mutilat, carnetul, bruionul, cartea în curs de scriere etc. -, în paralel cu cele ale operei pline, încheiate, cizelate, desăvîrşite (œuvre achevée). Vaste programme! Sigur că nu mi-am pus în gînd cine ştie ce istorii sau sinteze grandioase, vreau doar să adun cîteva note de lectură, ca Marcelo al lui Vila-Matas. O să revin cu întrebări mai clare, sper, şi de mai mică anvergură.

Poziţia lui Marcelo faţă de literatura negativă pare iniţial destul de catastrofistă, fiindcă e exprimată printr-o suită de termeni clinici şi de constatări cu pretenţii de generalitate:

“Cela fait longtemps que je quadrille le large spectre du syndrome de Bartleby en littérature, longtemps que j’étudie cette maladie, ce mal endémique des lettres contemporaines, cette pulsion négative ou cette attirance vers le néant…” (nota 1)

Şi totuşi, în aceeaşi notă, personajul lui Vila-Matas declară cu emfază că literatura negativă e singurul drum pe care mai poate înainta creaţia literară autentică din ziua de azi, fiindcă scrisul nu mai poate fi decît autoreflexiv, bîntuit de întrebări asupra propriilor limite și neputinţe. Marcelo vede în literatura negativă un nou început, o noua sensibilitate (notele 1, 55), deşi nu poate spune cum va arăta această literatură a viitorului. O notă de pe la sfîrşitul cărţii (nota 67) vine să mai atenueze din entuziasmul lui Marcelo: o scrisoare a lui Derain îl face să se întrebe dacă nu cumva notele lui participă la construirea un mit al tăcerii în literatură, “un thème absolument surfait“, de altfel.

E vorba de cea mai importantă întrebare din Bartleby et compagnie: de unde vine sindromul Bartleby în literatură? Şi de altele, conexe: Cum s-a ajuns la o adevărată mitologie a scriitorului negativ (agraf,  abulic, părăsit de inspiraţie, pierdut printre proiecte abandonate, utopice etc.) şi la valorizarea absenţei operei sau a operei negative (tăcerea, eşecurile,  textele care se arată în stadiu de şantier, de bruion sau în alte stadii de ne-desăvîrşire etc.)? Marcelo face cîteva încercări de genealogie vagi şi nesistematice, pomenind de romantism şi de cîteva manifeste moderniste (Lettre de Lord Chandos, Crise du Vers), dar înaintează mai degrabă prin acumulare de exemple.

După ce am citit cartea lui Vila-Matas, mi-am propus să iau în serios întrebările de mai sus (enorme!) şi să mă transform într-un fel de Marcelo, dar mai aplicat şi mai terre-à-terre. O să revin asupra lor într-un alt post, fiindcă trebuie să le curăţ de metaforele lor pompoase şi de alte preţiozităţi şi să le fac mai operaţionale, cum ar veni. Nu sînt mulţumit de noţiunea de “operă negativă” (cum nici de alte lirisme vaporoase din cartea lui Vila-Matas), o pot vedea doar ca pe un dublu omniprezent al (imaginii) operei împlinite, luminoase, desăvîrşite. Cît despre cercetările mele bartlebiene, nu perspectivele estetice despre opoziţia operă negativă-operă pozitivă mă interesează în primul rînd. Mi-am propus doar să adun o documentaţie despre cum a evoluat acest tandem în planul reprezentărilor literare (şi am adunat deja cîteva cărţi şi articole).

Un Marcelo din mine ar spune că ideea de “operă negativă” îi aminteşte de “Creionarul” lui Radu Cosaşu, una dintre cele mai frumoase laude aduse scrisului fragil, perisabil, cu creionul, şi mai ales ştersăturilor:

“Eu nu-mi doresc deloc mormînt bogat din tinere ramuri şi nici monument puşkinian, ci o ridicătură, bine întărită de timp, formată din fărîmiturile de gume consumate de-a lungul scrierii operelor definitive, pecetluind astfel modestul adevăr cehovian prin care talentul este definit ca arta de a şterge. (…) Mă gîndesc că din praful, din nimicul de gumă adunat de pe mesele tuturor scriitorilor care au folosit creionul cu o maximă îndoială, s-ar putea aduna şi înălţa, cu timpul, asemenea tumuluşi ca tot atîtea semne terorizante, cît de cît monumentale şi chiar solemne, prin care s-ar vesti că literatura e o modelare a tot ce ştergi fără încetare, cu nădejde.“

Vila-Matas spune într-un articol că şi-a adunat o parte din colecţia de scriitori negativi cu ajutorul prietenilor. Colaboratorii cei mai eficienţi i-au fost Jean-Yves Jouannais (autorul eseului Artistes sans œuvre, Hazan, 1997) şi criticul Jordi Llovet alias Robert Derain (autorul închipuitelor Éclipses littéraires, corespondent al lui Marcelo). A ales pentru Bartleby et compagnie o structură laxă – un colaj de note-fragmente de factură diferită (jurnal intim, eseu, documentar, ficţiune) şi acumulate prin asocieri uneori destul de forţate – ca să dea cărţii o forţă centrifugă, să-i permită să se desfăşoare în toate direcţiile (“tissé comme une tapisserie qui partirait dans tous les sens“), la nesfîrşit, să fie o carte de neterminat. Într-adevăr, Vila-Matas povesteşte cum, multă vreme dupa publicarea cărţii, primea de la cititori telefoane si scrisori despre alte cazuri de bartlebies pe care le-ar fi putut adăuga în Bartleby et compagnie (“Après Bartleby et compagnie”, în Mastroianni-sur-Mer, Passage du Nord/Ouest, 2005).

Scriitorii negativi adunaţi de povestitorul din Bartleby et compagnie vin din lumi literare diferite, iar manifestările sindromului de care suferă sînt variate. La fel, motivele renunţării la scris diferă şi ele de la un caz la altul. Marcelo le consemnează de-a valma în notele lui, deşi susţine că explorează cu aplicaţie literatura negativă. N-o să le amintesc decît pe cele care mi se par mai importante. Oricum, în absenţa anecdotei-cadru, aceste motive ramîn doar niste clişee (impresie accentuată uneori de reluarea lor parodică).

O primă cauză ar fi sentimentul acut al deprecierii scrisului. Pentru unii bartlebies, refuzul de a scrie decurge dintr-un nihilism global, de aceea preferă să se conceapă doar ca simpli copişti; transcrierea mecanică, formă degradată a scrisului, e pentru ei o formă de tăcere. Pentru alţii, devalorizarea scrisului e boala inevitabilă a unei literaturi îmbătrînite, epuizate: astfel, Roberto Balzen crede că nu se mai pot scrie cărți, ci doar note de subsol la cele deja scrise (nota 7). Sentimentul deprecierii scrisului e provocat în alte cazuri de inflaţia patologică de scriitori şi de publicaţii: “aujourd’hui même les fumeurs de marijuana publient des livres“, spune Juan Rulfo. Apoi, sînt aceia care valorizează contemplaţia (sau lenea elevată) în detrimentul oricărui fel de muncă, y compris scrisul (Wilde).

Sînt bartlebies care nu scriu sau nu publică pentru că nu pun mare preţ pe scrierile lor – de pildă, Pepin Bello, considerat de Vila-Matas drept arhetip al scriitorului hispanic fără operă, pomenit în manuale şi enciclopedii ca o eminenţă cenuşie a generaţiei lui Lorca, Buñuel, Dalí, declară într-un interviu: „Je n’ai jamais écrit dans l’intention de publier. Je l’ai fait pour les amis, on rigolait, c’était pour déconner” (nota 6). Dintr-un punct de vedere “oriental”, renunţarea la manifestarea darurilor artistice ar fi un semn de înaltă nobleţe spirituală, cînd nu e dublată de dispreţ faţă de semeni sau de indiferenţă în privinţa artei (nota 30).

O altă justificare importantă a renunţării la scris invocă deprecierea limbajului, a limbajului poetic în special. “Eşecul cuvîntului”, temă obsesivă a modernităţii literare, e ilustrat în principal prin Lettre de Lord Chandos (Hofmannsthal) – “Mon cas, en bref, c‘est le suivant : j’ai perdu toute faculté de penser ou de parler de façon cohérente de quoi que ce soit” şi printr-un alt text-manifest, Crise du vers (Mallarmé). Pe fondul acestei crize apare o valorizare a tăcerii în detrimentul cuvîntului, care ar fi caracteristică şi esteticii decadente (am găsit o carte superbă pe tema asta – Jean de Palacio, Le silence du texte. Poétique de la décadence, Peeters, 2003).

Marcelo mai colecţionează cazuri de mari procrastinatori, de bartlebies suferind de complexul paginii goale, de mistici ai vieţii pentru care literatura ajunge să fie o formă de alienare… În fine, ar mai fi “frumoşii învinşi” ai scrisului, cei pe care nebunia sau boala îi sileşte să renunţe (Hölderlin, Melville, Maupassant, Walser).

Răspunsurile la întrebarea Savoir s’il y a lieu d’écrire se condensează în motto-ul cărţii, luat din La Bruyère: “La gloire ou le mérite de certains hommes consiste à bien écrire; pour d’autres, cela consiste à ne pas écrire.“

Enrique Vila-Matas, Bartleby et compagnie, Christian Bourgois, 2002, trad. Éric Beaumatin.

Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc biografii şi corespondenţe de scriitori, cărţi despre scris şi despre citit, cărţi despre cărţi, am o mare slăbiciune pentru ficţiunile livreşti şi un apetit considerabil pentru anecdotele literare. Cred că sînt un cititor potrivit pentru cărţile lui Enrique Vila-Matas. Am descoperit Bartleby et compagnie acum vreo doi ani, am citit-o cu bucurie febrilă (doar tradusă în franceză, din păcate), am dat-o în dar prietenilor, am citit alte cîteva titluri de-ale lui Vila-Matas (dintre ele, cel mai mult îmi place Abrégé d’histoire de la littérature portative) şi mi-am făcut o listă de lecturi bartlebiene la care tot adaug titluri noi.

În Bartleby et compagnie, Marcelo, copist într-un birou oarecare, îşi propune să adune o suită de note despre scriitorii afectaţi de „sindromul Bartleby”. La fel ca personajul lui Melville – copistul Bartleby care refuza orice acţiune răspunzînd I would prefer not to -, unii scriitori atinşi de această boală ciudată preferă să nu mai scrie, alţii preferă să nu-şi termine cărţile, să şi le lase părăsite şi neisprăvite, iar alţii aleg să nu scrie niciodata sau să nu-şi depăşească blocajele, în ciuda (sau tocmai datorită) unei înzestrări literare manifeste. Marcelo colecţionează, în fişele lui clinice, cazuri celebre de autori sau de personaje bartlebiene (Rimbaud, Lordul Chandos al lui Hofmannsthal, Kafka, Robert Walser, povestitorul din Paludes, Monsieur Teste al lui Valéry, Watt al lui Beckett, Salinger etc.), laolaltă cu unele mai puţin cunoscute (Félicien Marboeuf, Jacques Vaché, Henry Roth, editorul Roberto Bazlen). Sau necunoscute de mine: de pildă, nu ştiam că Stendhal şi-a abandonat o mulţime de romane, iar dintre los bartlebies hispanofoni pomeniţi de Vila-Matas îmi sînt necunoscuţi cei mai mulţi (doar de Juan Rulfo şi Augusto Monterroso auzisem înainte să citesc cartea).

Printre poveştile cu bartlebies care au existat sau există de-adevăratelea se strecoară cîteva închipuite de Vila-Matas. Roberto Moretti este autorul imaginar al unui roman despre o şcoală de copişti (L’Institution Pierre Ménard) unde îi putem întîlni pe Walser şi pe Bartleby însuşi. Nota despre Marcel Manière, membru OuLiPo, care ar fi repertoriat într-o carte motivele renunţării la scris, e un clin d’oeil à Marcel Bénabou, secrétaire provisoire à perpétuité de l’OuLiPo şi autor al cărţii Pourquoi je n’ai écrit aucun de mes livres. Un alt autor imaginar, Antonio de Mota Ruiz, este creatorul lui Paranoico Perez, un bartleby convins că Saramago îi fură ideile de romane imediat ce le concepe. Georges Perec ar fi scris un studiu (Portrait de l‘auteur en meuble, toujours), inspirat de istoria lui Clément Cadou, un tînăr scriitor în devenire care sfîrşeşte prin a picta mobile fiindcă la un dineu cu Gombrowicz, autorul lui favorit, nu fusese in stare să scoată nici un cuvînt, ca și cînd ar fi fost doar o piesă de mobilier; tablourile lui se intituleaza, invariabil, Autoportrait. Aceşti bartlebies închipuiţi completează galeria de scriitori negativi, artişti ai refuzului, ai tăcerii, agrafi tragici, fanatici ai lui Nu – cum îi mai numeşte, destul de pompos, Marcelo.

Trebuie să mai spun că Marcelo e şi el un bartleby : a scris singur un roman de dragoste, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, apoi nu a mai publicat nimic fiindcă tatăl lui l-a obligat să scrie o dedicaţie prin care se dezicea de carte. E o făptură de hîrtie, nu se poate concepe decît prin referinţe literare : de pildă, povestea cu tatăl lui e o aluzie explicită la Kafka : ”la littérature, comme chez Kafka, était précisément la seule chose qui me permît tant soi peu de m’émanciper de mon père“. De altfel, Vila-Matas face din personaj un anti-erou de mucava, prin cîteva atribute clişeizate care îi accentuează inconsistenţa – e solitar, infirm, are o viaţă subterană şi insignifiantă, se complace în eşec etc. Notele despre bartlebies le redactează anevoie, citînd enorm, ca şi cînd n-ar putea scrie decît cu cuvintele altora. Uneori inserează citate aproape la întîmplare, doar ca să înainteze cu cîteva rînduri, de parcă şi-ar menţine cu greu echilibrul pe marginea paginii goale şi s-ar grăbi să o umple cu ce găseşte la îndemînă, ca un adevărat bolnav de agrafie. Într-o notă (17) îşi face un fel de autoportret arcimboldian : “… je suis une voix qui lance des mots, des mots qui, fragment après fragment, énoncent la longue histoire de l’ombre de Bartleby planant sur les littératures contemporaines. (…) Je les laisse dire, mes mots, mes mots qui ne sont pas de moi, moi, ce mot qu’ils disent, mais qu’ils disent en vain.“