Aroma

Cum trece apa peste stăvilar să se piardă
în noaptea cea clară
aşa să treacă – în tangaj etern -
şi viaţa ta. ori să încremenească
deodată cu tumultul cascadei
în pastelul kitsch,
între arinii printre care se strecoară
luminile de licurici. lumile
mici laolaltă cu golul major
al existenţei de aici şi
din vieţile tale fictive
să se unească pentru totdeauna
în tabloul kitch. iar informaţiile inutile
să se disipe în aerul cu sclipici.
aerul umed şi sulfuros. tu

să rămîi cu pacea arinilor,
în sandale, pe pod, deasupra
stăvilarului şi luminiţelor
oliv. să-ncremeneşti peste fărîma de plajă,
peste stîncăriile de săpun. Salivînd
şi cu nările invadate
de izmă şi cimbrişor,
experimentînd, alternînd,
punînd la lucru papilele
pînă ce vei afla,
în clipa aceea solemnă şi atică,
aroma golului major din viaţa ta.

(Ştefan Manasia – Cartea micilor invazii, Cartea Românească, 2008).

***

De-abia acum l-am descoperit pe Ştefan Manasia. Am citit cu entuziasm Micile invazii şi impresiile mi-au fost sub forma următoarelor clişee exclamative: ”poezie adevărată!”, ”scrie despre Poezie!” (cu majusculă). Cam în starea asta sînt şi acum, la recitire: sînt uimit de cît de de-a dreptul scrie Ştefan Manasia poezie şi despre poezie, şi de cît de exigent e cu tot ce nu se ridică la “valoarea poemului”.

Lumea pe care a găsit-o Ştefan Manasia nu i-a plăcut – cum era să-i placă? E o lume de după orori politice, cu oameni alienaţi de orori tehnologice şi consumeriste şi, mai rău, o lume în care remuşcarea nu mai e decît “o fierărie uitată în cap.” Îşi pune întrebarea cea mai grea : “De fapt, ce mai am de scris?”

Cred că şi-a răspuns aşa : mai are de scris, în primul rînd, lumea şi oamenii în starea în care i-a găsit : “noi sîntem furnicile coprofage / noi sîntem viespile adunate în jurul bălţii pe ochiul rinocerului înecat (…) înfigem în fiecare vagin aparate / în ochii rinocerului mort ace subţiri…” Dar, în al doilea rînd şi mai ales, are de scris iarba “verde şi neverosimilă” care creşte, în cimitire, “mătăsoasă ca spinarea unui mamut siberian”. Şi micile invazii din care se întoarce la noi cu : tricouri mîzgălite cu cireşe, pui jilavi de şopîrle, Kamunyak-leoaica, poeme lăsate “să scîncească-n creieri”, aşteptînd să fie scrise, ramuri cu zarzăre. Arome, culori, scîntei, sclipiri – mai ales multe sclipiri sînt în Cartea micilor invazii.

“Pescuia iarba roşie din valurile de sticlă opacă, o cerceta în căuşul palmelor, văzînd cum cea mai umilă ramificaţie repeta pînă la saturaţie schema întregului. (…) Dacă elibera apa din căuş, plăntuţa devenea un animal împuşcat, o masă amorfă din care dispăruse sclipirea lui Dumnezeu.”

Cam aşa se poartă Ştefan Manasia cu poezia : o ţine delicat în căuşul palmelor, atent să nu-i piardă sclipirea. Altfel, inutil să mai spun că nu prea ştiu ce e cu poezia lui Ştefan Manasia – am demonstrat mai sus. Nici nu prea i-am citit pe Pavese, Saba, Pasolini – poeţi pe care şi-i consideră apropiaţi. Dar de plăcut, mi-a plăcut mult.

***

Dacă aveţi chef, puteţi să citiţi:

Trei interviuri foarte tonice şi amuzante cu Ştefan Manasia: unul în EgoPHobia – luat de Ştefan Bolea; al doilea în Tiuk – luat de Mihai Vakulovski; al treilea e, de fapt, un răspuns la o anchetă a revistei Steaua – ”Ce-mi place/ nu-mi place în poezia actuală/ a generaţiei actuale”.

Trei cronici la Cartea micilor invazii, de Ioan Moldovan, Paul Cernat şi Doris Mironescu.

***

Şi nu rataţi:

P.D.S.-urile alese de bughi mambo rag (atacant inspirat, percutant şi eficace din echipa PDS). Azi, două poeme în oglindă, despre o Domniţă de altădată.

***

Şi nu uitaţi de PDS-ul cu fotbal, de sîmbăta asta!