Cu gîndul la mucenicul fără nume, m-am repezit ieri seară la o librărie să-mi iau Operele (Complete, sper) lui Marcel Schwob : un singur volum, o mie două sute de pagini, prea puţine, publicate la editura Les Belles Lettres. Librăria era, în mod excepţional, închisă. Am început să citesc în gînd, în somn, mai ales din scrisori! Schwob, celui qui savait tout, le pion savant, l’homme au masque d’or. Schwob, cel mai excentric, mai înnoitor şi mai exigent scriitor într-o epocă literară uluitor de bogată în oameni “qui se vouaient par goût, et non par nécessité, au métier impérieux d’homme de lettres” (Remy de Gourmont) – scriitori efervescenţi, obsedaţi de aerisirea literaturii, mari esteţi. Schwob, printre puţinii în stare să arate de ce prefaţa lui Huysmans la Le latin mystique e nedreaptă şi să rîdă de eseurile lui “monahale”. Schwob, descoperitorul lui R. L. Stevenson, prietenul lui R. L. Stevenson şi probabil cel mai subtil dintre cititorii lui (grav bolnav, a făcut o călătorie de două luni pînă în Samoa, unde era înmormîntat Stevenson; nu se cunoscuseră decît prin scrisori). Schwob, care-şi intitulează un volum de articole Spicilège – “choisir un titre pareil montre le mépris du public qu’avaient les écrivains sérieux de la fin du XIXe siècle”, spune Charles Dantzig în dicţionarul lui egoist. Schwob, pe lîngă care Borges însuşi pare uneori simplist şi stîngaci. Schwob, mort la 37 de ani, 1867-1905.

Schwob, autorul unei prefeţe la “Vieţile imaginare” pe care contemporanii lui celebri, prieteni şi neprieteni, o învaţă pe de rost, aşa cum îi sfătuise Jules Renard.

“La science historique nous laisse dans l’incertitude sur les individus. Elle ne nous révèle que les points par où ils furent attachés aux actions générales. [...] L’art est à l’opposé des idées générales, ne décrit que l’individuel, ne désire que l’unique.”

Sînt formulele memorabile de la începutul prefeţei la Vieţile imaginare. Seamănă uimitor cu Nabokov, nu-i aşa? Nu m-aş mira să le găsesc scrise aproape la fel în Strong Opinions, în cursurile de literatură sau în scrisorile către Edmund Wilson. Dacă nu vi se pare că seamănă, ce spuneţi de pasajul următor?

“Mais regardez une feuille d’arbre, avec ses nervures capricieuses, ses teintes variées par l’ombre et le soleil, le gonflement qu’y a soulevé la chute d’une goutte de pluie, la piqûre qu’y a laissée une insecte, la trace argentée du petit escargot, la première dorure mortelle qu’y marque l’automne; cherchez une feuille exactement semblable dans toutes les grands forêts de la terre : je vous mets au défi. Il n’y a pas de science du tégument d’une foliole, des filaments d’une cellule, de la courbure d’une veine, de la manie d’une habitude, des crochets d’un caractère.”

Du Nabokov în stare pură : cîteva rînduri în care se regăsesc, condensate, pledoariile pentru individ(ual), simţul acut al detaliului, erudiţia alegră a Van-i-Adei, acribia afectuoasă a lui Pnin, poetica implicită din Adevărata viaţă a lui Sebastian Knight şi aceea, explicită, din eseul despre Gogol, lecţiile de “precizie poetică”, sarcasmele exasperate din scrisorile către editorii care se încăpăţînau să-i deseneze fluturi aproximativi pe copertele cărţilor*.

Dar e Schwob, în aceeaşi prefaţă!

Întorcîndu-mă la mucenicul meu got, să mai spun că Anatole France găseşte că “M. Marcel Schwob a un goût spécial, une prédilection pour les êtres très simples, héros ou criminels, en qui les idées se projettent sans nuance, en tons vifs et crus.” Eterna prejudecată faţă de cei mărunţi, umiliţi şi obidiţi : nu, domnule Anatole France, nuanţa nu se numără printre privilegiile exclusive ale celor mari nici în literatură, nici în ceea ce numim, cu optimism, “realitate”. Îndrăznesc să vă spun că ar trebui să recitiţi Schwob.

Astăzi, 26 martie, pe lîngă prăznuirea Soborului arhanghelului Gavriil, e însemnată în Sinaxar

“pomenirea sfinţilor douăzeci şi şase de mucenici, care au pătimit în Goţia, din care doi au fost preoţi : Vatus şi Virca; cu acesta din urmă au pătimit şi doi fii şi trei fiice ale lui; apoi unul, Aprilla, a fost monah; unsprezece au fost mireni : Avip, Agna, Riax, Igatrax, Iscoos, Sila, Sighita, Suiril, Seimvla, Terma, Filga; şi şapte femei : Ana, Alla, Varis, Moico, Mamica, Birgo şi Animais.

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goţilor şi a lui Graţian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci cînd Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunaţi la rugăciune cei douăzeci şi şase de sfinţi mucenici. Tot atunci s-a mai întîmplat să ardă şi un om oarecare, al cărui nume nu s-a păstrat, care aducea prinosul lui la altar.”

Dintre cei douăzeci şi şase de mucenici goţi, eu l-aş pomeni mai întîi tocmai pe acest necunoscut. Ceilalţi douăzeci şi cinci par să se fi săvîrşit din viaţă împreună, într-o combustie solidară, pe cînd mucenicul oarecare, fără nume, ar fi ars cumva deoparte, nebăgat în seamă. Îl chema, poate, Aoric sau Athaulf, n-o să aflăm niciodată. Nimeni nu ştia cum ajunsese, pe la începutul lui februarie, în cortul unde creştinii se adunau la rugăciune, în miros iute de blănuri şi de seu ars. Avea obiceiul să-şi treacă degetele peste cicatricea de pe obrazul drept. Purta o mantie din piei de lup, din care atîrnau cozile.

***

Am îndrăznit să mi-l închipui pe Aoric sau Ataulf fiindcă Sinaxarul e sărac cu amănuntele esenţiale din vieţile sfinţilor.

Vieţile lor sînt o înşiruire de lacrimi, suspine, dureri, privegheri, rugăciuni, citiri, şederi în picioare, îngenuncheri şi postiri. Nu ştim dacă sfînta muceniţă Perpetua s-a îndoit vreodată, nici ce fel de cercei purta în viaţa ei mireană. Din ostenelile sihaştrilor aflăm tăierea desăvîrşită a voii lor, cum şi chinuirea de tot felul a trupului, în chilii zidite printre rugi şi bozii, pe paturi aşternute cu pietre ascuţite, cu saci umpluţi cu mărăcini drept căpătîi. Rar, cîte un amănunt viu : Sf. Marcu ascetul “era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mîna din cot, ţinînd linguriţa”.

La fel de asemănătoare le sînt chinurile şi morţile, de parcă trecînd prin aceleaşi încercări ar ajunge mai degrabă în lăcaşurile cereşti, spre a dănţui cu îngerii. Loviţi cu pietre, arşi de vii, biciuiţi, strujiţi, spînzuraţi, răstigniţi, rabdă cu tărie pînă se mută la Domnul, “primind cununile muceniciei”.

Bineînţeles, e firesc ca vieţile din Sinaxar să semene, fiind croite după acelaşi tipar. Dar mi-ar plăcea să fie scrise şi altfel, mai pieziş : în loc de drumul rectiliniu către sfinţenie, să fie însemnate ocolişurile; în loc de faptele care se înşiră ca nişte mătănii pînă la primirea cununilor veşniciei – fapte laice, obişnuite; în loc de minunile şi muncile stereotipe – cîteva amănunte şi întîmplări singulare, din care să le alcătuiesc, în mintea mea, o viaţă imaginară vie. Mi-ar plăcea să citesc, rescrise aşa, mai ales vieţile sfinţilor şi mucenicilor care nu sînt însemnaţi cu cruce roşie în calendar.

***

O să-l pomenesc pe mucenicul fără nume povestindu-i o astfel de viaţă imaginară:

“Era o sfîntă fără sfînt,

Fără credinţă, fără casă,

Avea doar inimă şi gînd

Şi-o fustă verde, de mătasă,


Cu astragal şi iacint

Venea la fiece mireasă,

Ea, mica sfîntă fără sfînt,

Fără credinţă, fără casă.


Şi ne-am adus aminte cînd

În toamnă negură se lasă,

Cum lîngă noi, de noi visînd

Că nu ne vede şi nu-i pasă,

Era o sfîntă fără sfînt.”

(Leonid Dimov, ”Rondelul sfintei fără sfînt”, Semne cereşti, 1970)