Caligraf

Poemul de pe ziua de azi, dublu, i-l dedic Luizei, iniţiatoarea desanturilor de sîmbătă. Aţi remarcat, probabil, că Şalul e şarpele ia uneori o tentă vesel-funerară – Luiza scrie cu însufleţire despre moarte, îmbătrînire, cimitire şi – cînd e într-o dispoziţie mai solară – despre servituţile şi limitele trupurilor noastre. Citiţi, dacă nu mă credeţi, “La ce te gîndeşti cînd e tîrziu” – o să aflaţi răspunsul la întrebarea “O să mai cînţi cînd vei fi numai fum?“. Şi “Cînd o să fiu bătrînă“, un poem cu care mi-am descîntat de crizele cotidiene de la treizecideani, de la patruzecideani şi aşa mai departe (şi mi-au trecut). Şi “minus douăzeci şi unu de cai” – o ştire de o cruzime suprarealistă, une nouvelle en trois lignes pe care Radu Cosaşu a trecut-o, cu siguranţă, printre coliziunile frontale cu blocul de gheaţă pe care-l numim, de obicei, realitate. Şi “Anatomia lui Guido“, despre “Tăcerea trupului” – foarte tonicul “tratat de disecţie a umanităţii” întocmit de Guido Ceronetti.

Un lucru e sigur: cînd o să mă apropii de Marea Trecere, oricît de împuţinat la minte şi la trup o să fiu, tot o să mai găsesc puterea să scriu în diată, cu caligrafie tremurătoare, ”cetiţi-o pe Luiza.”

DREPT LA REPLICĂ:

Subsemnata Vasiliu Luiza,

Născută la data de 15 august 1984, domiciliată pe strada şaluleşarpele, declar pe proprie răspundere că nu-s o fire morbidă şi că nu m-au dat niciodată afară din casă gândurile despre moarte. Dimpotrivă, dacă-mi dai un măr stricat, n-o să perorez despre putreziciunea lumii, ci despre cât de bine e totuşi că s-au inventat merele şi altele ca ele. Aşadar, doar de când locuiesc şi pe şaluleşarpele am devenit vesel-funerară. Înainte eram doar veselă. De fapt, în continuare sunt. Numai pe blog am intrat într-un cerc vicios funebru şi nu mai pot să ies din el.

Şi uite ce frumos, să mi se dedice mie Iaru şi Nora Iuga (mai ales c-am fost anul trecut în cimitirul din Sighişoara şi mi se pare unul din cele mai frumoase din lume).

Cette attestation est destinée a l’intéressé et ceci pour faire valoir ce que de droit.

L.V.

(Fait à Iaşi, ce 26 avril 2009)

ŞI ACUM, P.D.S.-UL:

Fiul risipitor

de Florin Iaru

“Intră tu primul

Eu am să fac oficiile de gazdă

Peisajul se compune din : pietre tombale

păsări cîntătoare

şi biografii romanţate.

Nimeni nu ştie să citească

în cimitirul acesta hilar

toată lumea învaţă să vadă :

Pietre tombale păsări cîntătoare

şi biografii romanţate.

Dacă ai să te uiţi cu atenţie la mine

ai să vezi sufletul meu negru

din ochii mei albaştri

Mai ieri a ieşit unul la lumină

obosit

întrebîndu-mă ce mai e nou

_ Ce să fie, tată, i-am răspuns,

pietre tombale, păsări cîntătoare

şi vechile biografii romanţate.”

(Din Antologia poeziei generaţiei 80, editată de Alexandru Muşina, Editura Vlasie, 1993)

***

Toleranţă

de Nora Iuga

”O singură dată, într-un cimitir din Sighişoara, am simtit materialitatea palpabilă, trupul cald al ideii de toleranţă. Mă aflam la limita care despărţea mormintele saşilor de cele ale ungurilor şi românilor. De o parte, pe coasta de sus a dealului, pietrele funerare se aliniau într-o ordine perfectă, numele defuncţilor erau scrise cu aceleaşi caractere de bronz şi, dedesubt, între paranteze, ocupaţia fiecăruia : curelar, ceasornicar, măcelar, croitor, condamnaţi parcă şi în moarte să poarte stigmatul nobil al breslei din care făceau parte. De atîta disciplină nu mai puteai să suferi, să te emoţionezi. Ei stăteau acolo grupaţi milităreşte ca un batalion pe loc repaus şi nu aveau nici o şansă de eliberare pentru că erau încorporaţi în eternitate. Ceva mai jos, aceeaşi ordine perfectă, morminte identice, lespezi de marmură neagră sau albă cu inscripţii aurite – o sobrietate austeră care nu se distingea de cea dinainte decît prin numele maghiare gravate pe cruci. Doar înspre vale, unde povîrnişul devenea mai abrupt, mormintele, străjuite la fel de pietre funerare cu litere de bronz, îşi rupeau alinierea; aici nu mai apăreau ocupaţiile ca într-o fişă de recensămînt, în schimb, puteai citi fel de fel de stihuri : « Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie… » sau « Te-ai dus ca un crin de curată / copilă pe veci adorată… », « nemîngîiatul tău mire… » şi altele. În vase de tablă se decolorau trandafiri de hîrtie, într-o mică vitrină improvizată moţăia o papuşă cu pleoapa căzută. Era atîta ridicol şi atîta kitch în tot acest bazar sentimental, şi totuşi atunci am înţeles pentru o clipă ce înseamnî cuvîntul « toleranţă ». Mă aflam în cimitirul românesc şi m-am emoţionat şi mi-a venit să plîng.”

(cred că e din “Săpunul lui Leopold Bloom“, o să verific).

După cum ştiţi, Luiza a adoptat de curînd o lege nouă în statul ei privat: sîmbăta e zi de poetry attacks. State vecine şi prietene au început demersurile pentru implantarea acestei măsuri reglementare atît pe plan intern, cît şi ca normă internaţională. Cum statul nostru întreţine relaţii cordiale cu Şalul e şarpele, mai ales în plan comercial (exportăm manioc, tapioca, guave echitabile, artizanat şi importăm tehnologii poetice de vîrf), noua lege a fost transcrisă, caligrafic, şi în Constituţia noastră.

Am ales, pentru azi, “Liniile din palmă”, un poem de Julio Cortázar. E din cartea lui cu cronopi şi glorii (îmi pare rău că nu am traducerea în română, eu nu mă încumet să traduc).

“D’une lettre jetée sur la table s’échappe une ligne qui court sur la veine d’une planche et descend le long d’un pied. Si l’on regarde attentivement, on s’aperçoit qu’à terre la ligne suit les lames du parquet, remonte le long du mur, entre dans une gravure de Boucher, dessine l’épaule d’une femme allongée sur un divan et enfin s’échappe de la pièce par le toit pour redescendre dans la rue par le câble du paratonnerre. Là, il est difficile de la suivre à cause du trafic mais si l’on s’en donne la peine, on la verra remonter sur la roue d’un autobus arrêté qui va au port. Là, elle descend sur le bas de nylon de la plus blonde passagère, entre dans le territoire hostile des douanes, rampe, repte et zigzague, jusqu’au quai d’embarquement, puis (mais il n’est pas facile de la voir, seuls les rats peuvent la suivre) elle monte sur le bateau aux sonores turbines, glisse sur les planches du pont de première classe, franchit avec difficulté la grande écoutille et, dans une cabine où un homme triste boit du cognac et écoute la sirène du départ, elle remonte la couture de son pantalon, gagne son pull-over, se glisse jusqu’au coude et, dans un dernier effort, se blottit dans la paume de sa main droite qui juste à cet instant saisit un revolver.”

(Poza e de aici)