Les hasards de la lecture. L’enfant d’âge préscolaire et la littérature. À la recherché du tangara doré (tangara arthus arthus). Apparition inattendue d’Éric Chevillard.

Zum mă întreabă şi pe mine dacă vreau să povestesc despre ritualurile mele de cititor. Vreau, numai că nu mai am asemenea ritualuri în vremurile din urmă, vremuri de nevoinţă şi de métro, boulot, dodo. Îmi rămîne prea puţin timp pentru lectură, trec prin cărţi prea repede şi mă îndepărtez din ce în ce mai mult de visul meu de cititor: să mă transport cu totul în intimitatea scrisului scriitorilor care-mi plac. Nu mi-e de ajuns să le ştiu cărţile, am nevoie să le citesc şi jurnalele, scrisorile, întreaga dinastie de epitexte şi să aflu circumstanţele exacte în care au scris ”Eu o iubesc de o mie de ani pe doamna Sei Şonagon” şi toate frazele pe care n-o să le uit niciodată.

De fapt, dacă mă gîndesc bine, pentru mine mai importante sînt întîmplările cititului, nu ritualurile. Poate n-aş fi devenit cititorul care sînt dacă n-aş fi descoperit, într-o obscură şi fundamentală notă de subsol, o anumită carte, şi de la ea o alta şi-aşa mai departe.

Am, totuşi, unele tabieturi. O dată pe săptămînă măcar, colind metodic librăriile, caut prin biblioteci titlurile care mi se adună pe liste imperative, îmi reiau cercetări detectivistice ca să dau de urma altora – cu cît sînt mai greu de găsit, cu atît mi se par mai necesare (de pildă, încerc de vreo doi ani să găsesc un eseu despre comeraj ca strategie narativă, de Edgardo Cozarinsky, am ajuns să fiu convins că îmi e esenţial). Urc în autobuz, pe drum răsfoiesc mulţumit noile achiziţii, cobor din autobuz, trec pe lîngă casa cu motan galben la fereastra şi ajung acasă.

O carte nouă are parte întotdeauna de o primă lectură avidă şi febrilă, hotărîtoare pentru felul în care o să aud mai apoi vocea scriitorului şi cuvintele care sînt doar ale lui. Dar bucuriile primei întîlniri cu un autor, oricît ar fi de ameţitoare, nu se compară cu bucuriile temeinice ale recitirilor ritualice, pe îndelete, cu note şi glose copioase. Atunci înţeleg mai bine cum îşi urzeşte poveştile şi îşi filează metaforele, atunci îi văd degetele cum descurcă iţe narative, cum strecoară printre ele fire de aur şi verde, verde şi aur (sau de lînă, în cazul romanelor de postav greu ale lui Mihail Sadoveanu), cum deşiră, repară, migălesc la tigheluri.

Mi-amintesc cu plăcere de un ritual de lectură din studenţie. Cînd mi se făcea poftă de citit poezie mă duceam la o librărie de pe bulevardul Dacia, în faţa ambasadei Canadei. Găseam acolo, într-o claie peste grămadă în echilibru precar, tot felul de plachete şi volume de versuri, unele publicate de edituri obscure şi efemere. Citeam poezie mai ales primăvara, iar primăvara în Bucureşti începea aproape de librărie, mai precis la intersecţia dintre Dacia şi strada Galaţi. Citeam pe terase, în baruri şi cafenele, intram într-o stare de ebrietate lirică atît de avansată încît trebuia să mă ridic şi să umblu, să umblu bezmetic printr-un Bucureşti năucitor, pînă mă mai potoleam. Am rămas şi acum cu obiceiul ăsta.

Dar ritualul de lectură cel mai important pentru mine se petrecea dedemult, cînd nu învăţasem încă să citesc : dintr-o carte cu coperte albe cu picăţele portocalii, mama îmi citea şi-mi recitea povestirile care au stors şiroaie de lacrimi copilului universal – Puiul, Moartea căprioarei… Titlul cărţii era, totuşi, arid : Preşcolarul şi literatura. De la povestirile astea care-mi rupeau inima de fiecare dată, dădusem într-un fel de franciscanism elementar: îmi luam în grijă tot felul de vietăţi mici si neajutorate (rîndunici, gugustuci, iepuri, peşti, arici etc.). Le  făceam colivii, cuşti, acvarii, îi hrăneam cu pipete şi biberoane, mi-au fost fiecare celmaibunprieten, i-am îngropat în grădină, cu cruci şi lumînări, cînd s-au prăpădit din felurite cauze (voracitate felină, indigestie cu lăptuci, jale), am plîns cînd mamaia, îngrijorată de extinderea necropolei, mi-a cerut să renunţ la simbolurile religioase: ”mai trece vreun om pe drum, vede cruci şi zice : ia uite, o fi murit Sande (tataia), o fi murit Ionica (ea)…” De-atunci am rămas cu obiceiul să mă înconjor, în toate casele unde locuiesc, de cozi verticale şi afectuoase – sînt cele mai apte pentru supravieţuire.

Şi probabil tot de la Preşcolarul şi literatura mi se trage, şi acum, apetitul pentru poveşti din lumea celor care nu cuvîntă. Sînt întrutotul de acord cu Éric Chevilard cînd spune că literatura de azi (romanul mai ales) a devenit prea antropocentrică şi că e scandalos că în nici o carte (în afară de ale lui) nu găsim un tangara doré (tangara arthus arthus) :

”Le roman ne s’intéresse guère aux animaux. C’est une affaire d’hommes. Un habitat humain. C’est toujours plus ou moins l’immeuble de La Vie mode d’emploi. Le roman est la littérature de l’homme seul au monde. Il accrédite cette utopie sinistre. Ni hyène ni fourmi ni hérisson ni poulpe. Et je ne parle même pas du tangara doré.”

C’est d’ailleurs pourquoi j’appuie Éric Chevillard dans ses Trois tentatives pour réintroduire le tigre mangeur d’hommes dans le Lot-et-Garonne.

Mi-ar plăcea să povestească şi Cinabru şi Dragoş C. despre tabieturile lor de citit, dacă doresc. Aş întreba-o şi pe Luiza, deşi ştiu că i se pare că vorbim prea mult despre cărţi.