Caligraf

”Citind Holstomer, Turgheniev era convins că Tolstoi fusese, la viaţa lui, cal – şi cine ar putea fi convins de altceva?”

(Lucian Raicu – Practica scrisului şi experienţa lecturii)

Cînd am primit de la Radu Vancu tema pentru PDS-ul de azi -poeme cu sau despre criză-, m-am gîndit să caut ceva despre o criză constitutivă “condiţiei poetului”: criza financiară. Fiindcă, de la romantici încoace, legea macroeconomică “poezie = sărăcie” pare să fi creat o paradigmă liric-economică dificil de răsturnat. Dar am ales, pînă la urmă, un poem despre o altfel de sărăcie, mai lucie decît lipsa de bani.

Poemul e de Bacovia şi se cheamă Nihil Novi:

I

Aceste cuvinte
Ţi le trimit
De lîngă lampa arzîndă.
Acuşi mă culc
Dar fără a dormi
Voi asculta derizorii ecouri.
_ De-ar veni Aurora,
Mă gîndesc pentru nişte bani.
Voi bea pentru unii
Neînţeles pentru alţii…
Oricît de destinsă noapte…
De-ar veni Aurora.

II

Şi zilele de vară
Şi orizont senin…
Peste încă zece ani
Cîte încă se vor ştie, -
Gînd mereu nereuşit,
Stau speranţe
Şi cu ele nici o tresărire…
Se avîntă rîndunele
În nemărginire.

Bizar, nu-i aşa? Zici că nici nu-i poezie, şi totuşi e. La fel ca altele de-ale lui Bacovia, fragile, de-abia însăilate, neglijente, incoerente, frizînd ridicolul, nepăsătoare faţă de platitudini: de-ar veni Aurora, se avîntă rîndunele / în nemărginire. Acele poeme despre care Lucian Raicu spune, în “Învigătorul”, că ni-l arată pe adevăratul Bacovia. De altfel, Nihil Novi “face poem” cu superba interpretare a lui Lucian Raicu – aşa că îi mai adaug o parte:

III

“Stridenţe şi puerilităţi: în loc să ucidă poezia, împingînd-o în ridicol, îi dau acea sfîşietoare autenticitate de: carte poştală, bilet intim, hîrtie mototolită. Se înscrie pe suprafaţa hîrtiei totul, cu o sinceritate albă, impasibilă, necenzurată de simţul măsurii, de simţul ridicolului. Nici o privire spre virtualul cititor, menită să-i surprindă reacţiile, să-i smulgă aprobarea, să-l înduplece. Text fără destinatar, monolog fără ieşire din scenă. Ceva neglijent iresponsabil în rostirea cu glas tare, întreruptă de lungi tăceri deprimate, momente de împietrire şi neputinţă, brusc depăşite, la rîndul lor, în direcţia unei vorbiri dezinvolte, de o desăvîrşită libertate. Ingenuitate în plină blazare, perplexitate şi indiferenţă în articularea discursului lăuntric abuziv, necontrolat, precipitat.”

Lucian Raicu, “Învingătorul”, Calea de acces, Polirom, 2004.

***

În Nihil novi Bacovia îşi transcrie o criză de-a dreptul bartlebyană (în sensul lui Vila-Matas). Neputinţele şi impasurile scrisului, gîndurile neduse pînă la capăt şi tăcerile, stîngăciile şi grifonările, eşuarea nepăsătoare în platitudini lamentabile, lehamitea şi procrastinarea apar şi în alte poeme: “Şi-am stat singur supărat/În zăvoiul decadent,/Şi prin crengile-ncîlcite mi-am notat/Versuri fără de talent.” (Vînt); ”Vei scrie, altă dată, orice şi tot nimic.” (Umbra); “Voi scrie un vers, cînd voi fi liniştit” (Destul); “Astăzi superb/Mîine sumbru. Este/Că scriu frumos.” (Excelsior); “Da, oraşul îşi duce balanţa comercială,/E puţin mai trist, fiindcă e toamnă/- Eu încă nu mi-am găsit nimic,/Îţi voi mai scrie pe larg altă dată.” (da…)

O să mai transcriu doar cîteva ecouri care mi-au rămas în minte după ce am recitit, azi-noapte, “Învingătorul” – ca să vă conving să-l citiţi, dacă nu l-aţi citit deja. Lucian Raicu vorbeşte despre o sărăcire, o “despuiere” treptată a poeziei lui Bacovia, atît de radicală încît ajunge la un pas de “primejdia nonpoeziei”, şi totuşi o evită. O poezie “provizorie”, “precară”, un fel de repetiţie pentru poezia “adevărată” pe care şi-ar fi dorit s-o scrie şi pe care nu a scris-o niciodată (“spre binele adevăratei poezii a lui Bacovia”). De unde sound-ul strident, discordant, de instrumente încercate înainte de concert – un sound care-mi place mai mult decît clavirele, marşurile funebre şi “zgomotul monstru de ţimbale” din primele versuri, cele consacrate, ale lui Bacovia. O spun, evident, cucerit de interpretarea lui Raicu. Deşi acum, din aceeaşi cauză, mi se pare că toată poezia lui poate fi citită în cheie bartlebyană.