Caligraf

La sfîrşitul anului trecut am ajuns la următoarele concluzii : 1) nu e bine, nu e bine deloc; 2) aşa nu se mai poate şi 3) trebuie să fac ceva. Viaţa mea a ajuns un birou, viitorul – o stivă de Rapoarte de făcut etc. Chiar nu se mai poate, m-am scufundat în noroiul greu al prozii vieţii de funcţionar etc. Trebuie să citesc mai multă poezie.

Pe de altă parte, anul trecut au fost cîteva cărţi care mi s-au înşurubat în minte – Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari, Detectivii sălbatici ai lui Bolaño, Irezistibil de Dan Coman.  Îi văd pe MMH citind, noaptea, poeme în rulota din parcul de maşini din Córdoba (ca şi cînd numai acea rulotă ar fi pe lume), pe Arturo Belano citind poeme sub duş (şi adnotîndu-le), pe D Great Coman şi pe JFP citindu-şi unul altuia poeme, la lumina lunii, într-un copac de pe cîmp (seamănă cu copacul unchiului Teo din Amarcord). Şi am ajuns la aceeaşi hotărîre: trebuie să citesc poeţi, vieţi de poeţi, istorii cu poeţi, critificţiuni cu poeţi.

Aşa că mi-am deschis o Şcoală Primară de Poezie, mi-am luat caiet, penar, citiri şi m-am apucat de învăţat. Sper să nu rămîn repetent şi de data asta.

Prima lecţie e din Ion Mureşan. Se arată în ea că poezia este un lucru bun deoarece lucrează asupra sufletului omului, iar sufletul omului este foarte folositor omului:

Poezia ”influenţează, lucrează asupra sensibilităţii, sufletului şi vieţii tuturor membrilor societăţii, a tuturor membrilor unei comunităţi, fie că aceşti oameni citesc sau nu poezia, fie că le place sau nu poezia. Iar aceasta se poate întîmpla deoarece omul nu este doar homo sapiens, homo faber, homo ludens etc. ci este, dincolo de acestea, homo poeticus. Adică omul vede şi aude, face şi drege cu braţele ori cu mintea sa, dar mai ales el se raportează la lume şi la lumea faptelor sale, şi asta e specific pentru om, prin bucurie, tristeţe, mînie etc. Baza civilizaţiei este, în ultimă instanţă, una sentimentală, pentru că orice civilizaţie are drept scop ultim fericirea. Iar aceasta nu e posibilă dacă omul nu vorbeşte cu sine, dacă sinele este mut. Şi încă nu cunosc oameni care să se bucure, să se întristeze, să se mire, sau dacă vreţi să înjure în limbajul matematicii, al fizicii sau ciberneticii. Dar cunosc foarte mulţi oameni care, din prea multă bucurie, ori din prea mare tristeţe, au ajuns la poezie.(…)

Şi dacă nu poate fi decît prilej de bucurie progresul ştiinţific, perfecţionarea aparatului conceptual al oricărei ştiinţe, ca şi orice nouă cucerire a tehnicii şi industriei, nu mai puţin trebuie să ne bucurăm de perfecţionarea ”aparatului conceptual” al poeziei, de progresele întru poezie ca de cîştiguri ce înlesnesc, perfecţionează comunicarea omului cu sine într-un limbaj uman. Acestea echivalează cu ”perfecţionarea fericirii, a bucuriei, a tristeţii.” (…)

Cîteva cuvinte despre poeţi. A. Huxley spunea undeva că oamenii au trăiri shakespeariene, dar nu toţi pot fi Shakespeare. Aceasta s-ar traduce, în spiritul celor de mai sus, că de la impresie la expresie nu e cale tocmai scurtă. Problema a fost discutată şi răsdiscutată. Numai că lucrurile stau puţin altfel. Şi stau altfel pentru că poezia poeţilor adevăraţi se absoarbe în cele din urmă, n-aş putea spune după cîte zeci de ani, în conştiinţa oamenilor, modelîndu-le trăirile. Aşa că, la un moment dat, oamenii ajung dacă nu Shakespeare, Eminescu etc., atunci cu siguranţă shakespearieni, eminescieni, blagieni, nu numai la nivelul perceperii lumii, dar şi la cel al rostirii.

Poetul este prin poezia sa o investiţie de perspectivă.”

(publicat în Echinox, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1979; cules de Gheorghe Crăciun în antologia Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (ed. a doua), Paralela 45, 1999, p. 163-164)

***

Vă urez, cu cuvintele lui Ion Mureşan, să vorbiţi cît mai omeneşte cu dumneavostră şi să vă perfecţionaţi fericirile, bucuriile şi tristeţile.

Tema pds-ului de azi, primită de la Teodora, ne cerea să găsim poeme în care poeţii vorbesc despre alţi poeţi. “Dar nu la modul abstract, ca entităţi textuale, ci concret-biografic.” Acuma, poemul pe care l-am ales eu e despre poeţi, mai precis despre prietenie între poeţi, numai că nu e “concret biografic” decît în aparenţă. În esenţă, am putea spune chiar că e un poem triplu distilat şi triplu rafinat, fiindcă e scris după un poem de Radu Vancu, la rîndul lui scris după un poem de Ion Mureşan (care poem şi el ar fi un remake – am aflat azi, citind “Summa ethilica“, o cronică a lui Paul Cernat despre Monstrul fericit, volumul lui Radu Vancu).

Poemul de sîmbăta asta e scris de Constantin Acosmei, se numeşte “Poem” şi a apărut în volumul Nasturi în lanul de porumb (Editura Brumar, 2008).

Poem

Lui V. Leac, Radu Vancu & Co.

Vai săracii, vai, săracii prieteni ai celui care nu ştie să bea!
Nici lor nu le zice nimeni o vorbă bună, ci au parte numai
de jigniri şi de insulte, mai ales către dimineaţă, cînd pe păcătos,
din senin, îl cuprinde amocul. Îşi aţinteşte în gol ochii sticloşi
şi în inima lui creşte abrupt un munte de ură (face pe prostul,
face pe deşteptul, face pe nebunul, se dă de ceasul morţii…),
iar ei încearcă să-l potolească şi de nimic nu le mai tihneşte.

El sare la bătaie clătindîndu-se şi ei îl reţin cu o mînă discretă,
dar fermă. El răstoarnă sticle, sparge pahare şi scrumiere,
prăbuşindu-se de pe scaun, şi ei plătesc stricăciunile pe ascuns,
ca să nu-l ia barmanul furios de-o aripă şi să-l azvîrle în stradă,
după ce îi altoieşte vreo cîteva, să-şi aducă aminte a doua zi.

Cînd se năpusteşte la closet, cineva îl însoţeşte şi are grijă
să nu calce în gol pe trepte, să nu cadă cumva în cap şi să-şi spargă
ochelarii. Îi ţine fruntea în palme cît vomită, apoi îl spală pe
ochi la chiuvetă. Îl sprijină să meargă înapoi la masă, deşi,
la cum sughite, l-ar putea împroşca din cap pînă-n picioare.

Cînd se crapă de ziuă îl cară mai mult în spate pînă acasă,
după ce un taximetrist a refuzat să-l lase să se urce în maşină.
Încearcă să-l oprească să se lege de trecătorii somnoroşi care
au început să meargă la muncă şi cărora uşor le sare ţandăra.
Pînă la urmă îi îmbunează şi pe gardienii flegmatici care vor
să-i dea o amendă usturătoare pentru tulburarea liniştii publice.

Ajunşi în faţa uşii, îşi dau seama că fraierul şi-a pierdut cheile
şi atunci unul care stă mai aproape îl ia la el acasă, îl descalţă
şi îl întinde în patul lui, îi aduce un lighean la căpătîi şi îl lasă
să doarmă. Cînd se trezeşte, într-un tîrziu, îi face o cafea amară
şi fumează împreună în bucatărie, în tăcerea cea mai apăsătoare.

Iar cînd se întîlnesc din nou cu toţii, se uită încurcaţi la mutra lui
aproape inocentă (fiindcă, bineînţeles, nu-şi mai aminteşte nimic)
şi se feresc să-i povestească toate măscările făcute în noaptea cu
pricina. În zadar, în zadar îi este lui atunci foarte, foarte ruşine.

***

Nasturi în lanul de porumb l-am primit în dar de la Zum, prin PDS AIR. Mulţumesc mult de tot! Printre poeţii care au mai călătorit cu PDS AIR (The Wings of Poetry) pe ruta Berlin-Québec şi retur îi putem pomeni pe Simona Popescu, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Vasile Leac, Sorin Gherguţ şi mulţi alţii, şi toţi, dar absolut toţi, au declarat că au trăit o plăcută experienţă de zbor la bordul aeronavelor noastre.