Caligraf

Sînt de acord cu concluziile Luizei din ultima Enţiclopedie.

………………….. (vă las s-o citiţi în linişte) ………………………

Într-adevăr, tramvaiele sînt nedreptăţite faţă de celelalte mijloace de transport. Bicicleta e cîntată de domnul Marcel Tolcea. Avem atîtea poeme cu automobile, cu trenuri, cu avioane. Avem poemele de metrou ale oulipienilor. Cu tramvaie nu prea avem! Situaţia e intolerabilă. Il y a urgence. Susţin, aşadar, cererea Luizei: literatura trebuie reînnoită cu specia “poemului de tramvai”.

Pe capul nostru trece un tramvai / În ce staţie opreşte-acest tramvai? (un refren din Simona Popescu, Juventus)

Tramvaiul de sîmbăta asta s-a oprit deocamdată în staţiile SkyRain, Zum, Hunopolis, Blog de cărţi, Masa_pustie, O carte într-o frază,  …

Eu vă invit să urcaţi într-un poem-tramvai din Cîntecele de trecut strada ale domnului Florin Iaru (reeditate recent de Liternet, ce bucurie!).

O pisică într-un magazin de pălării

- Unde mergi? m-a întrebat. Acolo?
- Acolo!
- Liber – mi-a spus şi a rîs – dar
nu merită graba.
Cine urcă urcă degeaba.

Şi am cerut cu vocea scîrţîită
somn legănat de cîţiva bani
Şi taxatoarea s-a tăiat în două
cu o oboseală de cîţiva ani
Şi elastică, partea stîngă a adormit
fără exclamaţie
pe masa sticlei de operaţie
Iar partea dreaptă şi-a păstrat demnitatea
Şi ochiul drept a boţit lumina-calina
şi jumătatea dreaptă a gurii
a bîlbîit îndelung
enunţul scris cu cîţiva bani mai jos:
„poooftiiim… pooooftim…
cearcă-ţi încearcă-ţi puterile
cît te-om duce, reduce
în tramvaiul nostru frumos”.
Şi noaptea era un val calm
şi tramvaiul era un val calm.

Ah, ce departe ne-a dus un vis
cu electricitate
sau un gînd enervant
tăios ca un debutant
într-o operaţie capitală.
Ah, ce departe ne-a dus senzaţia aceea capitală
cu vagoanele înflorate, toate
numai răsaduri
begonii, agave
larmă chiot luminaţie
cu zdravţe cu hip-hip cu ave
cu toate simţurile zdrenţuite
bolnave de noaptea aceea capitală.
- Unde mergeţi – a întrebat – încolo?
- Încolo, drăguţo – am strigat.
- Liber – a rîs – dar v-am zis -
nu merită graba!

Şi ferestrele făceau ape şi scaunele se înmulţeau
prin sciziparitate şi o pisică într-un magazin
de pălării ne-a zis:
- Mergeţi cu bine, feţii mei!
şi tramvaiul se lungea ca un acordeon
şi luminà tot cerul morţile şi gunoierul
şi gheţarii aruncau cu forme mici de gheaţă artificială
să ne fie pomina bună
iar ea dormea înainte pe masa de sticlă
cu banii în mînă…

- Femeie – a strigat vatmanul, tîmp,
strîns cu uşa în relaţia spaţiu-timp
ce faci
unde pleci
unde-aţi plecat
staţi
staţi cum vă zic
nu mă daţi jos.
- Hei – fato!
Deschide -
a strigat alergînd
- Femeie! Deschide ochii!

Dar tramvaiul îşi ducea înecaţii în larg
ca un val calm
iar el mai alerga după tramvai
întîrziat adormit mort

- Unde fugi? l-a întrebat Strada Mare.
- După ei fug, Stradă Mare!
- Liber a rîs ea dar nu merită graba
cine fuge se duce degeaba.

P.S. V-ar plăcea să încercăm nişte PDS-uri à contraintes – PDS-uri pe o temă aleasă de unul dintre noi, pe rînd? De pildă: PDS-uri despre primăvară, PDS-uri cu maci, PDS-uri cu cafea, PDS-uri despre dunga de la pantaloni, PDS-uri cu stropitori, PDS-uri cu grivei şi, evident, PDS-uri cu animale care de departe par muşte. Ar putea fi foarte interesant, de exemplu, să aflăm ce alţi poeţi, în afară de domnul Emil Brumaru, au cîntat stropitoarea.

Poemul de pe ziua de azi, dublu, i-l dedic Luizei, iniţiatoarea desanturilor de sîmbătă. Aţi remarcat, probabil, că Şalul e şarpele ia uneori o tentă vesel-funerară – Luiza scrie cu însufleţire despre moarte, îmbătrînire, cimitire şi – cînd e într-o dispoziţie mai solară – despre servituţile şi limitele trupurilor noastre. Citiţi, dacă nu mă credeţi, “La ce te gîndeşti cînd e tîrziu” – o să aflaţi răspunsul la întrebarea “O să mai cînţi cînd vei fi numai fum?“. Şi “Cînd o să fiu bătrînă“, un poem cu care mi-am descîntat de crizele cotidiene de la treizecideani, de la patruzecideani şi aşa mai departe (şi mi-au trecut). Şi “minus douăzeci şi unu de cai” – o ştire de o cruzime suprarealistă, une nouvelle en trois lignes pe care Radu Cosaşu a trecut-o, cu siguranţă, printre coliziunile frontale cu blocul de gheaţă pe care-l numim, de obicei, realitate. Şi “Anatomia lui Guido“, despre “Tăcerea trupului” – foarte tonicul “tratat de disecţie a umanităţii” întocmit de Guido Ceronetti.

Un lucru e sigur: cînd o să mă apropii de Marea Trecere, oricît de împuţinat la minte şi la trup o să fiu, tot o să mai găsesc puterea să scriu în diată, cu caligrafie tremurătoare, ”cetiţi-o pe Luiza.”

DREPT LA REPLICĂ:

Subsemnata Vasiliu Luiza,

Născută la data de 15 august 1984, domiciliată pe strada şaluleşarpele, declar pe proprie răspundere că nu-s o fire morbidă şi că nu m-au dat niciodată afară din casă gândurile despre moarte. Dimpotrivă, dacă-mi dai un măr stricat, n-o să perorez despre putreziciunea lumii, ci despre cât de bine e totuşi că s-au inventat merele şi altele ca ele. Aşadar, doar de când locuiesc şi pe şaluleşarpele am devenit vesel-funerară. Înainte eram doar veselă. De fapt, în continuare sunt. Numai pe blog am intrat într-un cerc vicios funebru şi nu mai pot să ies din el.

Şi uite ce frumos, să mi se dedice mie Iaru şi Nora Iuga (mai ales c-am fost anul trecut în cimitirul din Sighişoara şi mi se pare unul din cele mai frumoase din lume).

Cette attestation est destinée a l’intéressé et ceci pour faire valoir ce que de droit.

L.V.

(Fait à Iaşi, ce 26 avril 2009)

ŞI ACUM, P.D.S.-UL:

Fiul risipitor

de Florin Iaru

“Intră tu primul

Eu am să fac oficiile de gazdă

Peisajul se compune din : pietre tombale

păsări cîntătoare

şi biografii romanţate.

Nimeni nu ştie să citească

în cimitirul acesta hilar

toată lumea învaţă să vadă :

Pietre tombale păsări cîntătoare

şi biografii romanţate.

Dacă ai să te uiţi cu atenţie la mine

ai să vezi sufletul meu negru

din ochii mei albaştri

Mai ieri a ieşit unul la lumină

obosit

întrebîndu-mă ce mai e nou

_ Ce să fie, tată, i-am răspuns,

pietre tombale, păsări cîntătoare

şi vechile biografii romanţate.”

(Din Antologia poeziei generaţiei 80, editată de Alexandru Muşina, Editura Vlasie, 1993)

***

Toleranţă

de Nora Iuga

”O singură dată, într-un cimitir din Sighişoara, am simtit materialitatea palpabilă, trupul cald al ideii de toleranţă. Mă aflam la limita care despărţea mormintele saşilor de cele ale ungurilor şi românilor. De o parte, pe coasta de sus a dealului, pietrele funerare se aliniau într-o ordine perfectă, numele defuncţilor erau scrise cu aceleaşi caractere de bronz şi, dedesubt, între paranteze, ocupaţia fiecăruia : curelar, ceasornicar, măcelar, croitor, condamnaţi parcă şi în moarte să poarte stigmatul nobil al breslei din care făceau parte. De atîta disciplină nu mai puteai să suferi, să te emoţionezi. Ei stăteau acolo grupaţi milităreşte ca un batalion pe loc repaus şi nu aveau nici o şansă de eliberare pentru că erau încorporaţi în eternitate. Ceva mai jos, aceeaşi ordine perfectă, morminte identice, lespezi de marmură neagră sau albă cu inscripţii aurite – o sobrietate austeră care nu se distingea de cea dinainte decît prin numele maghiare gravate pe cruci. Doar înspre vale, unde povîrnişul devenea mai abrupt, mormintele, străjuite la fel de pietre funerare cu litere de bronz, îşi rupeau alinierea; aici nu mai apăreau ocupaţiile ca într-o fişă de recensămînt, în schimb, puteai citi fel de fel de stihuri : « Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie… » sau « Te-ai dus ca un crin de curată / copilă pe veci adorată… », « nemîngîiatul tău mire… » şi altele. În vase de tablă se decolorau trandafiri de hîrtie, într-o mică vitrină improvizată moţăia o papuşă cu pleoapa căzută. Era atîta ridicol şi atîta kitch în tot acest bazar sentimental, şi totuşi atunci am înţeles pentru o clipă ce înseamnî cuvîntul « toleranţă ». Mă aflam în cimitirul românesc şi m-am emoţionat şi mi-a venit să plîng.”

(cred că e din “Săpunul lui Leopold Bloom“, o să verific).