Caligraf

… şi pentru blogul ei - care mi-e cel mai bun dicţionar-ghid-îndreptar de poezie -, subliniez, cu drag, un fragment dintr-o scrisoare a lui Emil Brumaru către Lucian Raicu:

“Cînd eram student, am cunoscut un om de-un extraordinar rafinament, un degustător al poeziei franceze, psihopat sadea, venit pe meleagurile Iaşului din Bucureşti. Ducea o viaţă incredibilă. Scria poezie, dar se recomanda ‘arhitect’, pentru că, zicea el, ‘poezia e construcţie’. Drept care, cărămida necontînd, ci ansamblul, lua de la toţi cei care scriau, versuri, şi le monta în lungi poeme mitologice. Aceste poeme aveau fragmente de-o frumuseţe uluitoare alături de platitudini dezarmante. A murit foarte tînăr. Cred că nu avea 35 de ani. Mi-a fascinat adolescenţa. Ani de zile după aceea, la D***, îmi puneam fotografia lui pe masă şi, vrînd-nevrînd, mă apucam de scris. Ca o datorie faţă de încrederea ce mi-o arătase, primul, cînd, căzîndu-i nişte versuri de-ale mele, întîmplător, în mînă, m-a declarat poet! Ba a venit acasă la mine să-l convingă şi pe taică-meu! De ce mi-am amintit de toate astea? Fiindcă, de cîte ori mă întîlnea, îmi spunea: ‘Sois sage, ô ma Douleur, şi ţine-te tranchilă‘.

Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu, Polirom, 2004, p. 116.

… şi îi adaug o poveste-soră, un dar de la Radu Vancu:

””Arhitectul” lui Emil Brumaru a fost pentru mine un sudor. Prin anii 94-95, l-am cunoscut în crama “Naţional” de pe Podul Minciunilor – îmi recita, în serile acelea halucinate, paginile de început din “Lacrimi şi sfinţi”, paragrafe întregi din Istrati, zeci şi zeci de pasaje din Proust (îi spunea Marcel, ca în română – Ilie nu ştia, şi nu ştie nici azi, nici o limbă străină), toate “Nodurile şi semnele”, mantre de câte o pagină-două din “REM”-ul lui Cărtărescu, “Arta Popescu” aproape toată, de asemenea “Ieudul fără ieşire”… El însuşi poet, scria poeme narative neaşteptat de tradiţionaliste, cu catrene în care vorbea despre “caii amari ai disperării” ş.a.m.d. A fost, cred, primul cititor din afara cercului familial care s-a afolat după un text de-al meu (extraordinar de slab, de altfel, după cum îmi dădeam încă de atunci seama). Un om bun, mîşkinian pur-sânge.”

La Cène

Jacques Prévert

Ils sont à table
Ils ne mangent pas
Ils ne sont pas dans leur assiette
Et leur assiette se tient toute droite
Verticalement derrière leur tête.

***

Pentru surorile şi fraţii catolici, protestanţi şi de alte confesiuni.

Dar şi pentru mamaia din Teleorman, care mărturiseşte că îi e urît, noaptea tîrziu pe-afară, pentru că “mai iese cîte-un sfînt” (ştiut fiind că prin acele părţi hotarul dintre tărîmul ăsta şi tărîmul celălalt e mai permeabil decît prin altele).

Pentru Emil Brumaru, care m-a convertit de la monoteismul meu primitiv la animismul lui luminat – mă-nchin acum dulapurilor, bucătariilor de vară şi slăvesc stropitoarea, leuşteanul, cuiele ruginite melancolic în garduri. Pentru îngerii din D***, cu nimburile trase-adînc pe frunţi.

Pentru magii Tournier, Gaspard, Melchior, Balthazar, dar mai ales pentru magul Taor, prinţ de Mangalore, plecat din India după reţeta de loukoum cu fistic, ajuns la Ierusalim ca să descopere dulceaţa euharistiei.

Pentru Kurt Bokonon-Vonnegut, care ne învaţă că “orice lucru poate fi un wampeter: un copac, o piatră, un animal, o idee, o carte, Sfîntul Graal.” Iar wampeter-urile vin şi se duc (Cartea lui Bokonon, 24 : 1).

Pentru Zaza, care sărbătoreşte Sfintele Paşti departe, la ăia, dincolo de Levant.

Pentru voi toţi (că am spus că e ecumenic).   

”Luni hobbiţii fac minuni…” Aţi ghicit, azi Emil Brumaru ne spune prin ce minune se poate depăşi blocajul scriitorului:

”Chestia cu frica în faţa colii albe cred că se poate rezolva aşa: se ia o coală liniată! Şi, dacă toate liniile astea paralele se întîlnesc, cum zice formidabilul Lobacevski, la infinit, înseamnă că toate cuvintele mele se vor întîlni şi ele, undeva, într-un fel de frăzoi unic.”

Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu, Polirom, 2004.