Astăzi, 26 martie, pe lîngă prăznuirea Soborului arhanghelului Gavriil, e însemnată în Sinaxar

“pomenirea sfinţilor douăzeci şi şase de mucenici, care au pătimit în Goţia, din care doi au fost preoţi : Vatus şi Virca; cu acesta din urmă au pătimit şi doi fii şi trei fiice ale lui; apoi unul, Aprilla, a fost monah; unsprezece au fost mireni : Avip, Agna, Riax, Igatrax, Iscoos, Sila, Sighita, Suiril, Seimvla, Terma, Filga; şi şapte femei : Ana, Alla, Varis, Moico, Mamica, Birgo şi Animais.

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goţilor şi a lui Graţian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci cînd Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunaţi la rugăciune cei douăzeci şi şase de sfinţi mucenici. Tot atunci s-a mai întîmplat să ardă şi un om oarecare, al cărui nume nu s-a păstrat, care aducea prinosul lui la altar.”

Dintre cei douăzeci şi şase de mucenici goţi, eu l-aş pomeni mai întîi tocmai pe acest necunoscut. Ceilalţi douăzeci şi cinci par să se fi săvîrşit din viaţă împreună, într-o combustie solidară, pe cînd mucenicul oarecare, fără nume, ar fi ars cumva deoparte, nebăgat în seamă. Îl chema, poate, Aoric sau Athaulf, n-o să aflăm niciodată. Nimeni nu ştia cum ajunsese, pe la începutul lui februarie, în cortul unde creştinii se adunau la rugăciune, în miros iute de blănuri şi de seu ars. Avea obiceiul să-şi treacă degetele peste cicatricea de pe obrazul drept. Purta o mantie din piei de lup, din care atîrnau cozile.

***

Am îndrăznit să mi-l închipui pe Aoric sau Ataulf fiindcă Sinaxarul e sărac cu amănuntele esenţiale din vieţile sfinţilor.

Vieţile lor sînt o înşiruire de lacrimi, suspine, dureri, privegheri, rugăciuni, citiri, şederi în picioare, îngenuncheri şi postiri. Nu ştim dacă sfînta muceniţă Perpetua s-a îndoit vreodată, nici ce fel de cercei purta în viaţa ei mireană. Din ostenelile sihaştrilor aflăm tăierea desăvîrşită a voii lor, cum şi chinuirea de tot felul a trupului, în chilii zidite printre rugi şi bozii, pe paturi aşternute cu pietre ascuţite, cu saci umpluţi cu mărăcini drept căpătîi. Rar, cîte un amănunt viu : Sf. Marcu ascetul “era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mîna din cot, ţinînd linguriţa”.

La fel de asemănătoare le sînt chinurile şi morţile, de parcă trecînd prin aceleaşi încercări ar ajunge mai degrabă în lăcaşurile cereşti, spre a dănţui cu îngerii. Loviţi cu pietre, arşi de vii, biciuiţi, strujiţi, spînzuraţi, răstigniţi, rabdă cu tărie pînă se mută la Domnul, “primind cununile muceniciei”.

Bineînţeles, e firesc ca vieţile din Sinaxar să semene, fiind croite după acelaşi tipar. Dar mi-ar plăcea să fie scrise şi altfel, mai pieziş : în loc de drumul rectiliniu către sfinţenie, să fie însemnate ocolişurile; în loc de faptele care se înşiră ca nişte mătănii pînă la primirea cununilor veşniciei – fapte laice, obişnuite; în loc de minunile şi muncile stereotipe – cîteva amănunte şi întîmplări singulare, din care să le alcătuiesc, în mintea mea, o viaţă imaginară vie. Mi-ar plăcea să citesc, rescrise aşa, mai ales vieţile sfinţilor şi mucenicilor care nu sînt însemnaţi cu cruce roşie în calendar.

***

O să-l pomenesc pe mucenicul fără nume povestindu-i o astfel de viaţă imaginară:

“Era o sfîntă fără sfînt,

Fără credinţă, fără casă,

Avea doar inimă şi gînd

Şi-o fustă verde, de mătasă,


Cu astragal şi iacint

Venea la fiece mireasă,

Ea, mica sfîntă fără sfînt,

Fără credinţă, fără casă.


Şi ne-am adus aminte cînd

În toamnă negură se lasă,

Cum lîngă noi, de noi visînd

Că nu ne vede şi nu-i pasă,

Era o sfîntă fără sfînt.”

(Leonid Dimov, ”Rondelul sfintei fără sfînt”, Semne cereşti, 1970)