Sat 2 May, 2009
P.D.S. 5 – Apocalips
Comments (0) Filed under: Poemul de sîmbătăTags: Éric Chevillard, Lucrări în verde, Simona Popescu, Volubilis
Pentru sîmbăta asta, am ales două versuri din Lucrările în verde ale Simonei Popescu. Mi le-am recitat în minte toată săptămîna:
”Aşa vine sfîrşitul lumii. Nu cu pocnet, ci cu
O antologie de poezie contemporană din poeţii buzoieni…”
Cred că fac parte din lucrările în verde numite ”copcit”, adică suprimarea rădăcinilor artificiale, care altfel s-ar dezvolta în dauna rădăcinilor de adîncime (vezi nota 17, p. 12).
Şi pentru că mi se pare nedrept să aleg doar două versuri din Pledoaria pentru poezie, o să mai adaug un poem al Simonei Popescu despre scris ca lucrare volubilă în verde - una dintre cele mai frumoase metafore ale scrisului, din cîte ştiu eu:
“Volubilis: iederă, zorele, rochiţa rîndunicii, volbură, viţă de vie sălbatică, cuscută, vîsc, mazăre, răsură, smeur, trifoi, oreşniţă, caprifoi, vrejuri de tot felul, lăstari tîrîtori. Cresc repde, se întind, învăluie, îşi fac loc, se încolăcesc, acoperă. Plante agăţătoare.
Într-un fel, orice scriitor are şi ceva din “natura vegetală” a plantelor agripante. Întocmai iederii, el îşi caută un “obiect”, o temă numai a lui pe care să o cucerească, să o înfăşoare cu propria lui “împletitură” de cuvinte, idei, “simţiri”. Întocmai ei, scriitorul este un soi de vampir pasiv. Se agaţă de gesturi, cuvinte, fragmente din realitatea (sau irealitatea) imediată şi din ele îşi hrăneşte gîndirea pentru a-şi întinde mai departe noi reţele, viitoare morfoze. Orice obiect poate deveni un pretext al dezvoltării sale, orice “plasă cu ochiuri”, golurile din ţesătura textuală a lumii, lucrurile părăsite, uitate de alţii, abandonate, neterminate. Orice obstacol este, pentru el, un prilej al “volubilismului” său continuu.” (Volubilis, Editura Paralela 45, 1998)
Cît despre poeţii buzoieni, şi Éric Chevillard a scris şi el, într-un fel, despre ei – Métamorphoses de l’écrivain bourguignon:
”C’est triste à dire et bien lourd à porter : voici sept ans, au hasard de la vie, je suis devenu un écrivain bourguignon. Il y a là comme une contradiction dans les termes, on le sent bien. Que l’on puisse être Bourguignon, cela se conçoit parfaitement et même avec une certaine soif lorsque l’on emprunte la route des grands crus. Que, par ailleurs, un individu ayant voué sa vie à écrire se proclame écrivain, cela est admis aussi et sans doute même un peu trop largement entré dans les mœurs. Mais l’un plus l’autre, non, on aura beau me citer Bossuet ou Buffon, l’expression prête à rire. L’écrivain bourguignon semble condamné à écrire des romans intitulés Le sang des vignes ou La tourte aux escargots. Il n’est pas crédible. On lui concédera au mieux une malice de paysan madré. Il rougira du compliment sous sa moustache en tordant son tablier entre ses grosses pattes.(…)”