Tue 4 Jan, 2011
La sfîrşitul anului trecut am ajuns la următoarele concluzii : 1) nu e bine, nu e bine deloc; 2) aşa nu se mai poate şi 3) trebuie să fac ceva. Viaţa mea a ajuns un birou, viitorul – o stivă de Rapoarte de făcut etc. Chiar nu se mai poate, m-am scufundat în noroiul greu al prozii vieţii de funcţionar etc. Trebuie să citesc mai multă poezie.
Pe de altă parte, anul trecut au fost cîteva cărţi care mi s-au înşurubat în minte – Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari, Detectivii sălbatici ai lui Bolaño, Irezistibil de Dan Coman. Îi văd pe MMH citind, noaptea, poeme în rulota din parcul de maşini din Córdoba (ca şi cînd numai acea rulotă ar fi pe lume), pe Arturo Belano citind poeme sub duş (şi adnotîndu-le), pe D Great Coman şi pe JFP citindu-şi unul altuia poeme, la lumina lunii, într-un copac de pe cîmp (seamănă cu copacul unchiului Teo din Amarcord). Şi am ajuns la aceeaşi hotărîre: trebuie să citesc poeţi, vieţi de poeţi, istorii cu poeţi, critificţiuni cu poeţi.
Aşa că mi-am deschis o Şcoală Primară de Poezie, mi-am luat caiet, penar, citiri şi m-am apucat de învăţat. Sper să nu rămîn repetent şi de data asta.
Prima lecţie e din Ion Mureşan. Se arată în ea că poezia este un lucru bun deoarece lucrează asupra sufletului omului, iar sufletul omului este foarte folositor omului:
Poezia ”influenţează, lucrează asupra sensibilităţii, sufletului şi vieţii tuturor membrilor societăţii, a tuturor membrilor unei comunităţi, fie că aceşti oameni citesc sau nu poezia, fie că le place sau nu poezia. Iar aceasta se poate întîmpla deoarece omul nu este doar homo sapiens, homo faber, homo ludens etc. ci este, dincolo de acestea, homo poeticus. Adică omul vede şi aude, face şi drege cu braţele ori cu mintea sa, dar mai ales el se raportează la lume şi la lumea faptelor sale, şi asta e specific pentru om, prin bucurie, tristeţe, mînie etc. Baza civilizaţiei este, în ultimă instanţă, una sentimentală, pentru că orice civilizaţie are drept scop ultim fericirea. Iar aceasta nu e posibilă dacă omul nu vorbeşte cu sine, dacă sinele este mut. Şi încă nu cunosc oameni care să se bucure, să se întristeze, să se mire, sau dacă vreţi să înjure în limbajul matematicii, al fizicii sau ciberneticii. Dar cunosc foarte mulţi oameni care, din prea multă bucurie, ori din prea mare tristeţe, au ajuns la poezie.(…)
Şi dacă nu poate fi decît prilej de bucurie progresul ştiinţific, perfecţionarea aparatului conceptual al oricărei ştiinţe, ca şi orice nouă cucerire a tehnicii şi industriei, nu mai puţin trebuie să ne bucurăm de perfecţionarea ”aparatului conceptual” al poeziei, de progresele întru poezie ca de cîştiguri ce înlesnesc, perfecţionează comunicarea omului cu sine într-un limbaj uman. Acestea echivalează cu ”perfecţionarea fericirii, a bucuriei, a tristeţii.” (…)
Cîteva cuvinte despre poeţi. A. Huxley spunea undeva că oamenii au trăiri shakespeariene, dar nu toţi pot fi Shakespeare. Aceasta s-ar traduce, în spiritul celor de mai sus, că de la impresie la expresie nu e cale tocmai scurtă. Problema a fost discutată şi răsdiscutată. Numai că lucrurile stau puţin altfel. Şi stau altfel pentru că poezia poeţilor adevăraţi se absoarbe în cele din urmă, n-aş putea spune după cîte zeci de ani, în conştiinţa oamenilor, modelîndu-le trăirile. Aşa că, la un moment dat, oamenii ajung dacă nu Shakespeare, Eminescu etc., atunci cu siguranţă shakespearieni, eminescieni, blagieni, nu numai la nivelul perceperii lumii, dar şi la cel al rostirii.
Poetul este prin poezia sa o investiţie de perspectivă.”
(publicat în Echinox, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1979; cules de Gheorghe Crăciun în antologia Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (ed. a doua), Paralela 45, 1999, p. 163-164)
***
Vă urez, cu cuvintele lui Ion Mureşan, să vorbiţi cît mai omeneşte cu dumneavostră şi să vă perfecţionaţi fericirile, bucuriile şi tristeţile.
Radu Vancu says:
Alexandru, domnul Mureşan mi-a spus să-ţi aduc aminte că şcoala începe abia săptămâna viitoare. Şi că oricum o să iei premiul întâi cu coroniţă, deci n-are rost să faci exces de zel.
Eu n-am avut curaj să-i spun că tu nu din exces de zel faci asta,ci pentru că, aşa cum unii ajung eminescieni şi blagieni, tu ai ajuns (ca şi mine atâţia alţi colegi de clasă) mureşanian. Aşa încât noi nu avem decât o singură prejudecată: poezia.
De ce? Pentru că suntem pragmatici şi investim în perspectivă. Ştii tu veo bancă mai longevivă decât poezia? Eu nu. Primele bănci, din Lombardia secolului XII, dacă nu mă-nşel, au adus bugetului Italiei sensibil mai puţin decât poezia lui Dante, cu toată industria şi turismul din jurul ei. Pe termen lung, poezia e valuta forte.
Te rog să nu te superi că n-am avut curaj să-i spun asta. Ştiai de la început că ţi-ai ales un coleg de bancă pămpălău.
Iar dacă te superi, cel puţin o să putem lucra la perfecţionarea supărării. Şi asta tot de poezie ţine, nu?
P.S. Îmi plac iniţialele Şcolii Primare de Poezie, mă fac să mă simt ca un SPP-ist al poeziei!
Alexandru says:
Draga Radu, stiam ca mai avem citeva zile de vacanta, dar cum sint in mare retard cu temele, mi-am facut caiet si deja “mi l-am bagat la burta” si umblu cu el peste tot, ca Luca al lui T. O. Bobe. Premiul intii cu coronita o sa-l ia, ca in fiecare an, si pe merit, colega Nahabetian Zum: )
Muresanian am devenit cind ne-ai invitat tu la lectia de Cunostinte despre natura poeziei – “Poezia si aricii“. Oricit sint eu de Trasnea tot s-a prins ceva de mine, cred.
Sint in deplin acord cu vederile tale de economie politica: nu exista, pe termen lung, bonuri de tezaur mai sigure si mai profitabile decit poezia. Pentru ca sint garantate de Statul poetic, forma statala cea mai stabila – si cum sa nu fie stabila, cind se intemeiaza – cum ne invata Ion Muresan si Michel Foucault – pe microcontrolul “bazei sentimentale” a societatii, aduce cetateanul in stare sa interiorizeze normele shakespeariene, eminesciene, blagiene etc. in materie de suflet, ii modeleaza limbajul si uneori chiar il pedepseste (de exemplu, daca lipsesti la lectia lui Mircea Cartarescu despre dragoste, ai putine sanse sa convingi fiinta iubita ca e salvarea ta, militia ta, pompierii tai).
P. S. Eu te vad mai mult ca pe un Mare Vistiernic al Statului poetic.
Radu Vancu says:
Aoleo, doar nu vrem să dea Statul poetic faliment din prima! Să lăsăm pe cei ce merită să fie demnitari. În ce mă priveşte, sunt nedemnitarizabil.
Însă lecţia lui Mircea Cărtărescu cred că bate chiar mai departe: să recapitulăm: iubita e salvarea ta, e miliţia ta, e pompierii tăi. Boooon. Şi ce-s, mă rog, salvarea, miliţia, pompierii? Servicii publice şi asistenţiale ale statului. Ergo, iubita e manifestarea vizibilă a bugetului Statului poetic. E Statul poetic făcut fenomenal. (În sensul lui Husserl, cum altfel!) Selon Mircea Cărtărescu, iubita ar putea aşadar spune liniştită: l’Etat poetique, c’est moi!
Alexandru says:
Radu, sigur ca da, pentru Mircea Cartarescu iubita e poezia dans tous ses états! : ) Nu e doar o problema de politica interna, ci si una de politica internationala (“cu vremea, ai capatat statutul de mare putere./cu trecerea timpului, mi-ai impinzit bulevardele de ambasade, consulate si reprezentante…”).