Caligraf

Dup-atîta lene, mi se pare normal să vină o petrecere. Iar dimineaţa de luni se potriveşte cel mai bine cu clinchetitul de pahare, nu-i aşa? Le mulţumesc lui zum şi strelnikov că m-au invitat la sesiunea etilică şi mă bucur că mă aflu într-o aşa aleasă companie. À la vôtre!

zum

Bere, vara. Nu foarte amara si fara prea mult acid – vreau gust, mofturi. Vin rosu sec. Mojito, whisky, cognac. Un pic de tequila. Niciodata vodca, de tuica sa n-aud. Sampanie de cate ori se poate, o ador! Nimic dulce, cu exceptia visinatei si nimic de culoare dubioasa (gen albastru). Toate astea de cand m-am impacat cu alcoolul, care nu mai e nici interzis, nici fascinant, nici leac, nici otrava. It just is.

***

strelnikov

cand eram mai pusti, in fuckultate & alea, nu visam decat wow ce misto cand o sa stau singur, zilnic orgie bautura boxele la maxim, gen la Sziget la festival.

acum beau din an in paste, un pic de vin. cat despre orgii & boxe, lol.

the strangest thing.

***

Bola de Nieve

Legenda familiei spune ca pe la vreo 3 ani unchi-miu imi dadea sa gust din paharul cu shpritz iar eu, jucandu-ma cu butonii luciosi de la vestonul lui militar, mormaiam incantata “acu’ bun, acu’ bun”. Cum putea sa mi se para si acru si bun la varsta aia, e un mister. Mai tarziu am inceput sa apreciez dulcele – visinata si florio marsala, o incantare – si, pe cand ai mei mergeau sa conduca musafirii dupa vreo petrecere, eu dadeam o raita pe langa masa din sufragerie si scurgeam ce se mai gasea prin pahare. Pe la 20-si-ceva capatasem o fixatie cu pinot noir-ul si stateam nopti in sir pe net cu cate un pahar langa mine. Nu ca ar fi avut vreun efect, dar mi se parea o poza reusita. Acum beau socially ca sa ma binedispun. Sa ajung la starea aia de gratie cand vorbele par ca se descurca singure si nu mai trebuie sa le trag eu afara cu clestele. Mojito, whisky sau vin rosu, e placuta ameteala usoara si zambitoare care ascunde timiditatile intr-un dulap si le incuie cu cheia. Sangele pulseaza mai intens; respir altfel, vorbesc altfel, dansez altfel, sarut altfel. Devin ceva mai simpatica.

***

Radu

Bun, acum eu ar trebui, după câte înţeleg din întrebare, să spun ce şi de ce îmi place să beau. Or, fiind eu din 13 aprilie 2009 locuit de un ego experimental non-alcoolic, şi intenţionând să continuu experimentul cel puţin până în 15 mai 2027 (poate părea mult, dar un an a şi trecut deja, şi restul o să treacă din ce în ce mai repede), mă văd nevoit să transfer răspunsul într-un trecut din ce în ce mai depărtat.

Aşadar, am băut cam de toate, fără ca asta să mă facă un Anthony Bourdain al alcoolurilor, ci mai degrabă un Stahanov al lor. Malcolm Lowry spune undeva că a vrut să facă din Sub vulcan o „Divină Comedie beată”; pentru mine, beţia era scrisă în nişte Table ale Legii care stipulau necesitatea diluviului etilic, toate propoziţiile fiind rezumabile la următoarea: vei bea zilnic mai mult decât orice om pe care-l întâlneşti. Nu m-am lămurit încă de ce era nevoie să fac asta, şi nici de ce am făcut-o. O spun cu toată sinceritatea: nu mi-a plăcut să beau. Dar nu-mi plăcea nici cum arăta lumea când nu beam. Şi nici cum arătam eu. (De parcă acum…)

Aşa că am băut. Temeinic, în litera legii amintite. Esenţială era cantitatea de etili ingerată, nu calitatea. Converteam automat masa de lichid transvazată în grade de alcool pur, pe care o diluam apoi la 40 de grade (vodka juca, aşadar, rol de valută forte, era aur, alcoolul se măsura, deci, într-un fel de vodkarate). O bere de 5 la sută însemna, adică, 25 de grade de alcool pur (sticla fiind, fireşte, de 500 ml, nu o trişerie de 330!), care, diluate corespunzător la 40 de procente, echivalau cam 60 şi ceva de militri de vodkă. Subsecvent, 10 beri băteau cu puţin peste 600 de mililitri. Ăsta era DZR-ul meu, doza zilnică recomandată pentru ca lumea să devină suportabilă, şi eu să-mi devin suportabil. Deşi erau puţine zilele în care mă opream la 10.

Toate astea până acum un an şi o lună, când, tot fără să ştiu exact de ce, legea a fost tam-nesam abrogată. M-am trezit, ce-i drept, într-o lume infinit mai frumoasă decât cea pe care mi-o aminteam. Urma să mi se nască un fiu. Şi m-am mirat, cum mă mir şi acum, de fanatismul cu care mă supusesem, preţ de mai bine de un deceniu, acelei legi imbecile. Însă nu-i port resentimente alcoolului; dimpotrivă, cred că a pus serios umărul la treabă, ajutându-mă să nu mă prăbuşesc după sinuciderea tatălui meu în ’97. Sigur, sunt convins că investea în mine ca un bancher, ştiind că o să-şi ia cândva cu amândouă mâinile ce-mi dădea cu una. Însă, cumva, nu ştiu cum, cineva mi-a refinanţat creditul, şi bătrânul cămătar nu şi-a mai scos pârleala.

De atunci, din 13 aprilie 2009, n-am visat nici măcar o dată că beau. Am înţeles că multor quitteri li se întâmplă asta. Mie, unul, nu mi s-a întâmplat. Am visat, în schimb, deseori că mă joc cu fiul meu, Sebastian. În asta convertesc acum orele: în minute de joacă cu el. E noul meu DZR. Dă dependenţă mai mare, ce-i drept, dar mă şi ajută să mă suport considerabil mai uşor. Râsul lui e un drog mai tare decât vodka.

***

Jokerman

Bidonul cu bere baut la scara cu „tovarasii” nu e antigel asa ca nu te mai plange – nu mai beau! nu mai beau! Ai baut, ti s-a facut rau, asta e. Daca era mama acasa, ziceai ca ai mancat un kebap stricat si gata cu banii de buzunar la scoala; treceai pe „senvis” si cereai tigari prin curtea liceului. Oricum te scoteai a doua zi, faceai o cheta cu colegii, si ora de istorie de la 8 se tinea „La Nelu”. Stateati acolo cu oamenii de la aparate pana la ora cu diriga, visand la facultate frate.
 In camin stai cu basarabenii care beau vin cu butoiul.  Sau de acolo varsa in galeata, mai departe in castron, si de acolo ia fiecare cu cana. In sesiune nu exista atei, asa ca mai torni 3-4 cani si in drum spre examen, pui o lumanare la capela. Mai ai timp de o beremicdejun de la chiosc si de aici, cu Dumnezeu inainte; acelasi cu care te mai vezi abea prin septembrie, la restante. 
Nebuna iar urla. S-a saturat de cartofi, iar tu te-ai cam saturat de ea. Nu-s bani de altceva, asa ca sa se obisnuiasca. Daca terminai facultatea aia nenorocita poate erau. A fost si n-a prea fost vina ta. Oricum, nu mai conteaza. Iti mai pui un paharel de „Polar” si-ti rasuna in cap melodii din tinerete: „O, demon alcool,/ n-am amintiri mi-e capul gol…”.

***

Alexandru

Sînteţi din Bosnia? – mă întreabă uneori vînzătorii de la magazinele de alcooluri din Québec, cu un licăr de înţelegere culturală în ochi, cînd îmi iau o sticlă de vodcă. Iar colegii, cînd ieşim pe undeva, glumesc invariabil – şi pentru Alex vodcă. Clişee. Şi totuşi, alte lichide nu mi-au spus niciodată mare lucru, în timp ce vodca, chiar şi în cocktailuri cu suc de coacăze (o descoperire recentă), îmi spune. Dacă lichidul din pahar e pal, într-o oră sînt iar Hendrix la Woodstock, sînt iar Brel şi Jojo, je reprends Saint-Nazaire, je refais l’Olympia, sînt Remy de Gourmont la Mercure de France şi mai ales, mai ales, scriu volume-ntregi de poeme atît de minunate încît Editura Vinea, ca să accept să mi le publice, îşi face cea mai bună reţea de distribuţie din lume. Dacă amestecul e mai colorat, rămîn autorul unui singur poem de dragoste, în care eu îi scriu ei încontinuu, ea nu-mi răspunde niciodată, dar pînă la urmă vine şi din poşetă i se revarsă încet, pe tăcute / toate scrisorile mele, nedesfăcute. Nepublicat, nu vă speriaţi. Deci alcoolul nu e o soluţie, cum spunea, într-un film franţuzesc, un beţiv cu un etern pahar de vodcă în mînă.

Pentru că blogul ăsta e foarte leneş, îi dedic pds-ul de azi. E din Yann Martel, Viaţa lui Pi, tradus de mine, liber şi pe sărite, după o ediţie în franceză:

”Singurul obicei al leneşului este indolenţa. În medie, doarme sau se odihneşte douăzeci de ore pe zi. Perioada cea mai activă din viaţa cotidiană a unui leneş începe la apusul soarelui, dacă folosim cuvîntul activ în sensul lui cel mai destins. Cînd se mişcă prin copaci în felul lui aparte, cu capul în jos de-a lungul crengilor, poate atinge o viteză de patru sute de metri pe oră, dacă este motivat, adică de patru sute de ori mai încet decît un ghepard motivat. În ciuda tuturor eforturilor sale, leneşul se mişcă doar de cinci ori mai repede decît un melc. Dacă nimic nu-l stimulează, are nevoie de o oră ca să parcurgă patru-cinci metri. ‘Cînd se mişcă, mişcarea îi e întotdeauna lentă şi deliberată’ , crede Tirler (1966).

Zoologii sînt înca uluiţi de lentoarea reacţiilor leneşului. ‘Dacă treziţi un leneş adormit, o să arunce priviri somnoroase în toate direcţiile, în afară de cea în care vă găsiţi’ (Beebe, 1926). Motivul pentru care îşi dă osteneala să privească nu poate fi stabilit cu certitudine, dat fiind că leneşul vede totul ca prin ceaţă. Cît despre auz, leneşul nu este surd – cum s-a presupus -, ci puţin interesat de sunete. Beebe povesteşte că nişte leneşi care dormeau sau mîncau au reacţionat foarte slab la focuri de armă trase în imediata lor apropiere. Modul lent de viaţă este reflectat şi în metabolismul lui: leneşul îşi petrece timpul digerînd mîncarea. Somnolenţa şi lenea îl ţin la adăpost de pericole, departe de jaguari, de oceloţi, de harpii si de anaconde.

Leneşul duce o viaţă paşnică, vegetariană, în deplină armonie cu lumea înconjurătoare. ‘Are întotdeauna un surîs binevoitor pe buze’, declară Tirler.”

După Martel, ”leneşii odihnindu-se seamănă cu nişte yoghini răsturnaţi cu capul în jos, adînciţi în meditaţie, sau cu nişte ermiţi retraşi în rugăciune, în orice caz cu nişte fiinţe a căror viaţă interioară scapă oricărei cercetări de tip scientist.” De altfel, personajul-povestitor din Viata lui Pi are, pe lîngă o licenţă în zoologie cu un memoriu despre glanda tiroidă a leneşului, o licenţă în teologie cu o lucrare despre teoria cosmogonică a lui Isaac Luria, un mare cabalist din sec. XVI. Mărturiseşte că i se întîmplă să confunde cele doua cîmpuri de specializare. ”Am ales leneşul pentru că firea lui calmă, tăcută, introspectivă mă ajuta să-mi liniştesc sufletul devastat”.

De citit, în completare, un eseu de Pynchon – Nearer, my Couch, to Thee, înainte sau după Ice Age : )