Caligraf

“Cu nimic nu seamănă mai mult Sorin Gherguţ decît cu un leu bărbierit, un leu roşcovan din seria celor care pot fi găsiţi în ouăle Kinder. Cînd îşi aşează pe nas nişte ochelari bătrîneşti, el aduce un pic şi cu Eric Clapton, cel de pe coperta albumului ‘unplugged’. Mezinul culegerii este, ca orice mezin, şi răsfăţatul cenaclului, unde poemele sale ţicnite, dadaiste, uneori strălucitoare asemenea celor mai evoluate experienţe surrealiste, alteori frizînd stupiditatea absolută (şi absolut deliberată) a unor ‘poeme’ de avangardă, stîrnesc întotdeauna mari hohote de rîs. Cred că de la lecturile din Cenaclul de Luni n-am mai ascultat un poet cu atît umor şi atîta cruzime în acelaşi timp. Textele lui îmi aduc aminte de paralogismul numărătoarelor infantile şi de ‘poeţii’ nebuni descoperiţi de suprarealişti.”

(Mircea Cărtărescu – “Şase pre-texte pentru un volum colectiv”, Tablou de familie, Editura Leka-Brîncuş, 1995).

pică & pleacă

semăn cu toţi poeţii acestei lumi
dar eu nu sînt – vai, nu sînt – poet.

scriu ca să am ce-i arăta unui fiu
scriu de frică
scriu ca să am ce arăta la o fiică

şi mai tîrziu
cînd lampa se strică
şi locul se face sălciu
şi inima mică

şi vai, cum mă fac eu că ştiu.
şi nu ştiu nimică!

doresc să scriu poemul în care la sfîrşit
să vină cineva cu un cuţit
visez să scriu poemele din care
să iasă cineva şi să omoare

într-o lume-n care greu mi-e să rezist
să rămîn ce-am fost: intertextualist
greu, cum este sa fii geniu
la sfîrşit de mileniu

şi mai tîrziu
cînd lampa se face mai mică
şi corpul zglobiu
şi gîndul mai viu

scriu numai un poem din care pică
sălbatică, dar dulce, o gagică
scriu numai un poem din care vine
păşind uşor, dar sigur, către mine

mai scriu apoi un vers. Din care pleacă
mai tristă, mai urîtă, mai săracă.

(Poemul a fost citit la Berlin în Lunga noapte a liricii româneşti şi a apărut în broşura de prezentare a evenimentului, broşură pe care am primit-o tot prin PDS AIR - mulţumesc încă o dată, Zum)

Tema pds-ului de azi, primită de la Teodora, ne cerea să găsim poeme în care poeţii vorbesc despre alţi poeţi. “Dar nu la modul abstract, ca entităţi textuale, ci concret-biografic.” Acuma, poemul pe care l-am ales eu e despre poeţi, mai precis despre prietenie între poeţi, numai că nu e “concret biografic” decît în aparenţă. În esenţă, am putea spune chiar că e un poem triplu distilat şi triplu rafinat, fiindcă e scris după un poem de Radu Vancu, la rîndul lui scris după un poem de Ion Mureşan (care poem şi el ar fi un remake – am aflat azi, citind “Summa ethilica“, o cronică a lui Paul Cernat despre Monstrul fericit, volumul lui Radu Vancu).

Poemul de sîmbăta asta e scris de Constantin Acosmei, se numeşte “Poem” şi a apărut în volumul Nasturi în lanul de porumb (Editura Brumar, 2008).

Poem

Lui V. Leac, Radu Vancu & Co.

Vai săracii, vai, săracii prieteni ai celui care nu ştie să bea!
Nici lor nu le zice nimeni o vorbă bună, ci au parte numai
de jigniri şi de insulte, mai ales către dimineaţă, cînd pe păcătos,
din senin, îl cuprinde amocul. Îşi aţinteşte în gol ochii sticloşi
şi în inima lui creşte abrupt un munte de ură (face pe prostul,
face pe deşteptul, face pe nebunul, se dă de ceasul morţii…),
iar ei încearcă să-l potolească şi de nimic nu le mai tihneşte.

El sare la bătaie clătindîndu-se şi ei îl reţin cu o mînă discretă,
dar fermă. El răstoarnă sticle, sparge pahare şi scrumiere,
prăbuşindu-se de pe scaun, şi ei plătesc stricăciunile pe ascuns,
ca să nu-l ia barmanul furios de-o aripă şi să-l azvîrle în stradă,
după ce îi altoieşte vreo cîteva, să-şi aducă aminte a doua zi.

Cînd se năpusteşte la closet, cineva îl însoţeşte şi are grijă
să nu calce în gol pe trepte, să nu cadă cumva în cap şi să-şi spargă
ochelarii. Îi ţine fruntea în palme cît vomită, apoi îl spală pe
ochi la chiuvetă. Îl sprijină să meargă înapoi la masă, deşi,
la cum sughite, l-ar putea împroşca din cap pînă-n picioare.

Cînd se crapă de ziuă îl cară mai mult în spate pînă acasă,
după ce un taximetrist a refuzat să-l lase să se urce în maşină.
Încearcă să-l oprească să se lege de trecătorii somnoroşi care
au început să meargă la muncă şi cărora uşor le sare ţandăra.
Pînă la urmă îi îmbunează şi pe gardienii flegmatici care vor
să-i dea o amendă usturătoare pentru tulburarea liniştii publice.

Ajunşi în faţa uşii, îşi dau seama că fraierul şi-a pierdut cheile
şi atunci unul care stă mai aproape îl ia la el acasă, îl descalţă
şi îl întinde în patul lui, îi aduce un lighean la căpătîi şi îl lasă
să doarmă. Cînd se trezeşte, într-un tîrziu, îi face o cafea amară
şi fumează împreună în bucatărie, în tăcerea cea mai apăsătoare.

Iar cînd se întîlnesc din nou cu toţii, se uită încurcaţi la mutra lui
aproape inocentă (fiindcă, bineînţeles, nu-şi mai aminteşte nimic)
şi se feresc să-i povestească toate măscările făcute în noaptea cu
pricina. În zadar, în zadar îi este lui atunci foarte, foarte ruşine.

***

Nasturi în lanul de porumb l-am primit în dar de la Zum, prin PDS AIR. Mulţumesc mult de tot! Printre poeţii care au mai călătorit cu PDS AIR (The Wings of Poetry) pe ruta Berlin-Québec şi retur îi putem pomeni pe Simona Popescu, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Vasile Leac, Sorin Gherguţ şi mulţi alţii, şi toţi, dar absolut toţi, au declarat că au trăit o plăcută experienţă de zbor la bordul aeronavelor noastre.

Pentru sîmbăta asta am ales un poem de Dan Coman – tocmai a recitat la Sibiu din Dicţionarul Mara, la o întîlnire unde au mai fost şi alţi doi “poeţi de cartier”, Radu Vancu şi Claudiu Komartin.

Nopţile mici

în ultimul timp n-am mai prins decît nopţile mici
alea care nu acoperă mai mult decît doi-trei oameni şi
care nu au răcoare nici întuneric
mai degrabă un soi de sfîrşeală

în astfel de nopţi somnul e o mare, o foarte mare măgărie
căci într-un astfel de somn apare oboseala şi
dintr-o musculiţă albastră se transformă într-un cîine mort
pe care oricît l-ai împinge nu se mai clinteşte din mijlocul frunţii

şi noi mai bine de un an n-am mai prins decît astfel de nopţi
nopţi mici care abia-abia ne mai acoperă
de n-ar fi strigătele marei cred că am înnebuni

strigătele marei sunt douăsprezece la număr într-o noapte ca asta
strigăte care nu fac zgomot nu zornăie nu ţiuie-n gol

căci strigătele marei nu vin din spaimă nici din nesomn
mai degrabă dintr-un respect înnăscut pentru cafea

şi noi, noi mai bine de un an de douăsprezece ori pe noapte
sărim în picioare şi atît cît ţine strigătul acesta fără zgomot
fără zgomot tragem un fox nebun în jurul pătuţului.

Dan Coman, Dicţionarul Mara (ghidul tatălui : 0-2 ani), Cartier, 2009.

***

Trebuie să spun – şi sper să nu se supere pe mine Dicţionarul Mara – că eu am l-am citit (şi) ca pe un dicţionar practic. Chiar ca pe un “ghid al tatălui”, ad litteram. Adică voiam să aflu, din poeme, pînă cînd a avut Mara colici şi cu ce i-au trecut, cu Kolik sau cu Ovol? adormea singură în pătuţul ei sau trebuia să o legene şi să-i cînte? ce-i cînta Dan Coman “luptătoarei de summo”, cînd îi cînta? Cam astea sînt întrebările de care mai sînt în stare după nopţile mici.

Mărturisesc, uitînd de modestie, că eu am mers foarte departe în materie de cîntece de leagăn. Chiar mai departe decît Victor Hugo. Am început ca toată lumea, cu Nani, nani, în perioada cînd Niculaie avea colici. N-a fost de ajuns : nu-i alinam durerile, se plictisea, mă plictiseam şi eu. Am adăugat în repertoriu Melc, melc, codobelc, Trei iezi cucuieţi, Gărgăriţă-Riţă şi alte cîntece pentru copii. Cel mai mare succes l-am avut cu un cîntec învăţat la Muzică printr-a treia : ”Porumbiţă, o drăguţă / Unde-ţi speli tu oare / Fulgişorii, ochişorii / Dalbele-aripioare… ” Succes poate nu e termenul cel mai potrivit, că tot nu reuşeam să-l adorm, la primele audiţii se uita la mine cu ochii mari, apoi iar se plictisea. Cînd au început durerile de dinţi, a trebuit să-mi lărgesc repertoriul – am făcut un mega-mix cu toate cîntecele de care-am zis, am adăugat Lhasa (Sur la marée haute), Vincent Delerm (Cosmopolitan), Jennifer Lopez (mai ales Que hiciste), precum şi altele pe care mi-e ruşine să le menţionez. Degeaba, tot adormea greu.

Nu-i mai cînta, poate de-asta nu doarme copilu’, mi-au sugerat prietenii. Aşa că mi-am schimbat strategia : nu-i mai cînt, îl ţin lipit de mine, scot un zumzet-mormăit difuz, ca să produc un fel de rezonanţă care i se transmite şi lui. Îl linişteşte. Singura problemă e că, de la o vreme, mă apucă mormăitul-zumzăitul şi cînd nu-l adorm pe Niculaie. Eram odată cu pisica la tuns (coupe lion, ca de obicei) şi o ţineam, că nu-i place. Mai erau o gramadă de pisici si de cîini acolo, care la tuns, care la spălat, care la uscat, toţi miorlăiau, tremurau, scînceau. Nu mi-am dat seama ca începusem să şşşşşşşşşşşşşş şi să le zumzăi-mormăi decît cînd a întrebat cineva de-acolo : ce-i cu zgomotu’-ăsta?, iar doamna care tundea pisica a răspuns : domnu’ de-aici face aşa, nu ştiu de ce. Dacă se ceartă doi oameni pe stradă, mai încolo – fac imediat: şşşşşşşşşşş şi încep să le cînt, ca să-i potolesc şi să-i împac. Dacă autobuzul 7 scrîşneşte din frîne cînd opreşte în staţie, şşşşşşşşşşş şi încep automat să-i zumzăi-mormăi şi lui. Dacă începe să viscolească tare peste Québec – la fel. Aşa am inventat eu cîntecul de leagăn total.

”Citind Holstomer, Turgheniev era convins că Tolstoi fusese, la viaţa lui, cal – şi cine ar putea fi convins de altceva?”

(Lucian Raicu – Practica scrisului şi experienţa lecturii)

Poemul de sîmbăta asta l-am ales pentru Radu Vancu, cu gîndul la “Sebastian în vis“, poemele-bebeluşe pe care le scrie sub ochii noştri.

E un poem din cartea Arta de a fi bunic, scrisă chiar de un Poet Bunic pentru nepoţii lui, Jeanne şi George. La începutul cărţii Jeanne are zece luni, iar George doi ani, la sfîrşit s-au făcut mari, îi vezi cum merg la şcoală. Jeanne e marea lui slăbiciune – îi dedică mai multe poeme intitulate ”Jeanne endormie” (un fel de ”Jeanne în vis)” -, pe George îl vede băiat în toată firea. Poetul Bunic nu prea ştie cum să scrie despre copii, toată opera lui de pînă atunci fiind scrisă pe teme măreţe, pentru oamenii mari. Dar încearcă să înveţe, iar uneori chiar reuşeşte să-şi copilărească poezia.

Greu, foarte greu pentru un poet obişnuit cu măreţia să coboare în infinitul mic şi foarte mic – “l’infiniment charmant”. Cînd povesteşte cum îi duce pe nepoţi la menajeria din Jardin des Plantes, nu se poate abţină să nu facă o alegorie de maximă anvergură, cu toate animalele pămîntului întruchipînd bunele şi relele Creaţiei. Pe de altă parte, grifonează şi un poem-scenetă – “Ce que dit le public” :

”CINQ ANS, regardant l’éléphant : Il a des cornes dans la bouche.
SIX ANS : Moi, j’aime l’éléphant, c’est gros.
SEPT ANS, survenant et les arrachant à la contemplation de l’éléphant : Allons! Venez! Vous voyez bien qu’il va nous battre avec son nez.”

Le compune cîntece naive, cum e ”Chanson pour faire danser en rond les petits enfants”:

”Grand bal sous le tamarin.
On danse et on tambourine.
Tout bas parlent, sans chagrin,
Mathurin à Mathurine,
Mathurine à Mathurin.

Dans le bois rôde Isengrin.
Le magister endoctrine
Un moineau pillant le grain.
Mathurin a Mathurine,
Mathurine a Mathurin.”

Sau cîntece de bunic, vesele şi săltăreţe – ”Chanson de grand-père”:

“Dansez, les petites filles,
Toutes en rond.
En vous voyant si gentilles,
Les bois riront.

Dansez, les petites femmes,
Toutes en rond,
Les messieurs diront aux dames
Ce qu’ils voudront.”

Ba chiar şi nişte ”năzbîtii” care seamănă cu rimelările lui Şerban Foarţă – ”Les Fredaines du grand-père enfant” :

“Comme elle avait la résille,
D’abord la rime hésita.
Ce devait être Inésille…
Mais non, c’était Pepita.

Seinze ans. Belle et grande fille…-
Ici la rime insista :
Rimeur, c’était Inésille.
Rime, c’était Pepita.”

Poetul Bunic povesteşte în amănunt cum sare Jeanne coarda în Tuileries cu celelalte fetiţe, cum – tragedie! – îşi rupe coaja de la o bubă (”La cicatrice”), cum – tragedie şi mai mare! – un băiat îi dă cu o piatră (”Jeanne lapidée”). Dar cînd vrea să spună cît de frumoasă e Jeanne în vis şi cînd se trezeşte, îi e mai greu. Convoacă, pentru comparaţii, obişnuitele legiuni de îngeraşi, heruvimi, arieli, titanii şi alte fee, împreună cu toate stelele de pe firmament, aurore şi norişori. Doar rar, cîte-o mică surpriză – cum e imaginea cu sufletul-albină care adună mierea din vise : ”Et l’âme de l’enfant travaille, humble et vermeille, / Dans les songes ainsi que dans les fleurs l’abeille.”

***

Poetul Bunic este Victor Hugo. Iar poemul pe care l-am ales pentru azi cred că l-a scris în grabă, cînd Jeanne dormea. Îl văd precipitîndu-se spre masa de scris şi grifonînd nişte versuri tonitruante, repede-repede, să-şi regleze conturile cu contemporanii ingraţi, pînă se trezeşte aia mică :

Jeanne endormie (II)

Elle dort ; ses beaux yeux se rouvriront demain ;
Et mon doigt qu’elle tient dans l’ombre emplit sa main ;
Moi, je lis, ayant soin que rien ne la réveille,
Des journaux pieux ; tous m’insultent ; l’un conseille
De mettre à Charenton quiconque lit mes vers ;
L’autre voue au bûcher mes ouvrages pervers ;
L’autre, dont une larme humecte les paupières,
Invite les passants à me jeter des pierres ;
Mes écrits sont un tas lugubre et vénéneux
Où tous les noirs dragons du mal tordent leurs nœuds ;
L’autre croit à l’enfer et m’en déclare apôtre ;
L’un m’appelle Antéchrist, l’autre Satan, et l’autre
Craindrait de me trouver le soir au coin d’un bois ;
L’un me tend la ciguë et l’autre me dit : Bois !
J’ai démoli le Louvre et tué les otages ;
Je fais rêver au peuple on ne sait quels partages ;
Paris en flamme envoie à mon front sa rougeur ;
Je suis incendiaire, assassin, égorgeur,
Avare, et j’eusse été moins sombre et moins sinistre
Si l’empereur m’avait voulu faire ministre ;
Je suis l’empoisonneur public, le meurtrier ;
Ainsi viennent en foule autour de moi crier
Toutes ces voix jetant l’affront, sans fin, sans trêve ;
Cependant l’enfant dort, et, comme si son rêve
Me disait : – Sois tranquille, ô père, et sois clément ! -
Je sens sa main presser la mienne doucement.

(Dacă vreţi unul un picuţ mai virulent, vă recomand ”Victor, sed Victus”).

***

Jeanne şi George au petrecut vara anului 1970 1870 cu bunicul lor, la Guernesey. Bunicul îşi adusese cu el mai multe manuscrise importante, printre care Paris assiégé şi Le poème du grand-père, publicat apoi sub titlul L’art d’être grand-père (1877).

Jehan Calvus, Bumgartes al II-lea. Fragmente conţinînd însemnările unui scriitor închipuit din Claudiopolis despre adolescenţă, prietenie, vise şi-nchipuiri, despre creaţie şi despre prinţ, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, Editura Arhipelag, Tîrgu Mureş, 1999.

Nu mai ştiu nici cînd, nici unde am citit prima oară despre Bumgartes al II-lea, poate să fi fost acum vreo opt-nouă ani, parcă într-o paranteză dintr-o cronică de teatru. Sau în nota de lectură publicată de Ruxandra Cesereanu în Caietele Echinox? – o recitesc acum, nu mi se pare că seamănă cu ce-mi aminteam eu. Dar îmi rămăsese în minte că era vorba de o carte ciudată, în care autorul amestecase de toate, ca un compilator medieval. Sau poate aşa mi-o închipuisem eu atunci, intrigat de numele (pseudonimul?) latinizant al autorului. Jehan Calvus era prezentat şi el ca un personaj misterios, asta mi-aduc aminte clar – scriitor-caligraf-pictor-artist păpuşar -, adică un personaj ieşit parcă dintr-o carte precum Bumgartes.

Din cînd în cînd, o mai căutam pe net. Nu găseam nimic, nici un cuvinţel. De-abia acum cîteva zile am înţeles de ce : cum uitasem numele autorului, o căutam numai după titlu, iar titlul i-l schimbasem în Baumgarten al II-lea (poate şi pentru că în nota din Caietele Echinox s-a strecurat o mică greşeală : Baumgartes…). Nu există nici o carte intitulată aşa, am verificat eu sistematic, cîţiva ani la rînd. Pîna cînd am găsit, din întîmplare, o recenzie a Simonei Popescu. Am corectat titlul şi aşa am mai reuşit să găsesc alte cronici şi recenzii (de Mihaela Ursa, Irina Petraş, Laszlo Alexandru), un interviu cu Jehan Calvus (acordat lui Radu Ţuculescu) şi chiar site-ul lui. Atît de mult m-am bucurat, a fost ca şi cum aş fi descoperit, una cîte una, bucăţi dintr-o hartă veche care-mi arată, acum cînd le-am lipit împreună, unde e îngropată Comoara.

***

N-am citit cartea, n-o am, nu ştiu dacă o s-o citesc vreodată, s-ar putea să rămînă pentru mine doar un fel de carte fantomă. Dar îmi place să povestesc despre ea, din citite, aşa că o să citez şi-o să plagiez masiv comentariile pe marginea ei (am pus la sfîrşit link-urile la Surse).

Toate cronicile vorbesc despre Bumgartes al II-lea ca despre o apariţie “stranie”, “cu totul neobişnuită”, “excepţională”, un fel de OZN literar. O Carte Totală : “Turn Babel”, “codex postmodern”, “fascinant opus alchimic”, “sinteza onirica si culturala a lumii”, palimpsest, conte-à-tiroirs, bricolaj, “hibrid artistic”, “fabrică de literatură”. Bumgartes cuprinde mai multe Cărţi (a Prieteniei, a Adolescenţei, a Visului..), fragmente din Cărţi gîndite, dar încă nescrise (a Esenţelor, a Fructelor, a Florilor…), citate şi trimiteri la mari cărţi ale lumii, reale şi imaginare, alegorii cu creatori şi plagiatori, cu scriitori reali şi scriitori închipuiţi, dicţionare, inventare de obiecte, spectacole de teatru de păpuşi, poeme, partituri muzicale. Şi desene ale autorului, schiţe, anluminuri, citate plastice (Jehan Calvus mărturiseşte că şi-a propus să facă în pictură ce a făcut Borges în literatură!), fotografii, broderii caligrafice – cartea e şi o capodoperă tipografică. Imaginile sînt făcute să îndemne la vis, iar textul – la meditaţie, spune Jehan Calvus în interviu, citînd dintr-un autor medieval, nostalgic după “timpurile în care cărţile erau scrise şi transcrise cu mîna cu multă trudă şi adîncă reflectare”.

La Irina Petraş am găsit o descriere a cărţii în manuscris :

“Văzusem manuscrisul – dacă ‘manuscris’ se poate numi obiectul migălit rînd cu rînd de autor (…). Cartea e de privit filă cu filă. Fiindcă (…) e vorba despre un manuscris bogat, baroc, fantast, în care litera e ea însăşi personaj, în care jocul formelor n-are limite, iar regula e mereu una plastică. Fraza se modelează şerpuind din aldine în cursive, cu accente surprinzătoare marcate grafic, cu scrisuri de mînă migălite-n vîrful peniţei, prelinse în chenarul ilustraţiei, şi ea suprarealizînd detaliile, oferindu-se ca variantă, niciodată ultima şi definitivă.”

De altfel, în dialogul cu Radu Ţuculescu, Jehan Calvus spune că manuscrisul lui Bumgartes e, la propriu, Cartea lui Unică :

“Debutul meu în volum (frumos tiparit cum se afla el) îl consider un pseudo-debut, fiindcă adevărata carte e aceea pe care ţi-am arătat-o, de factura manuscriselor medievale, într-un singur exemplar, deci unică, nu la figurat, ci la propriu. Or, pe aceasta am început-o cu 25 de ani în urmă înaintea publicării lui Bumgartes. (…) Cu alte cuvinte, ideea e căutarea Începutului, a acelui început unic, nici nu uşor, ci ‘greu’ misterios, momentul acela despre care J. L. Borges spunea că există în viaţa unui om, justificînd tot restul. Sau care crezi ca era debutul în scris al unui copist medieval? Momentul a fost revelaţia Cărţii Unice. Cartea pe care am tipărit-o eu e una din nenumăratele posibilităţi ale cărţii în lucru, book in progress, pentru mine adevărata carte. Între cele doua cărţi e un raport analogic, nicidecum de identitate.”

***

În cronicile pe care le-am citit, prima întîlnire cu Bumgartes e povestită cu emoţie, ca o întîmplare cu totul magică. O să copiez din povestea Mihaelei Ursa (recenzia ei, uimitor de limpede şi de sintetică pentru o recenzie despre o carte totală & obiect-literar-neidentificat, nu e direct accesibilă pe net, din păcate):

“Între întîmplările miraculoase ale vieţii mele se numără şi faptul că, spre sfîrşitul anului 1998, am fost rugată de un prieten să ’mă uit peste’ manuscrisul unui roman pe care autorul dorea să-l publice cît mai curînd. Fusesem avertizată că este ‘cartea vieţii’ respectivului autor, că artistul scrisese la ea de cînd se ştia (conştient estetic) şi că nu intenţiona să mai publice vreo alta. Avertismentul m-a intrigat, dar mi-a şi ecranat lectura cu destulă suspiciune: mă aşteptam la memoriile mai mult sau mai puţin fãţişe ale unui spirit exclusiv preocupat de sine, impresie întărită de statura uriaşă a manuscrisului intitulat Bumgartes al II-lea (…). Lectura însă, pornită cu strîngere de inimă, avea să mă contrarieze cu totul: ce era de fapt acest autor? Cine era şi, mai ales, de unde învăţase să scrie astfel? Aşteptîndu-mă să întîlnesc un autor, întîlnisem de fapt o întreagã bibliotecă: se aflau acolo sugestii şi citate din Cervantes şi Rabelais, din Tratatul de pictură al lui Leonardo da Vinci, din utopia lui Morus, din Epopeea lui Ghilgameş, Michelangelo, Pico della Mirandola, Marsilio Ficino, Vitruviu şi mulţi alţii. Asemenea unui personaj al său, Jehan Calvus pare să înghită numai ‘bucate culturale: cărţi vechi, manuscrise, papirusuri, suluri de pergament, incunabule, nuvele, romane istorice, realiste, romane-fluviu, statui antice, partituri muzicale’. Romanul Bumgartes al II-lea (pregătiţi-vã sã înţelegeţi termenul de roman nu numai într-o accepţie literarã extrem de laxă şi de încăpătoare, ci şi ca pe un hibrid artistic, un conglomerat de formule literare, picturale, acustice şi olfactive, toate alcătuind un tablou arcimboldian) este o carte despre cărţi, în primul rînd. Departe de a fi o întreprindere livrescã însã, volumul este preocupat de tot felul de tehnici recuperatorii: sînt recuperate copilăria, adolescenţa, apoi utopia, prietenia, visul, toate principii vitale, spaţii pline de pasionalitate şi epoci umorale.”

***

Cine e Jehan Calvus, pîna la urmă? Iordan Chimet, în prefaţa la Bumgartes, spune că e “un marţian”: “… parcă nu e fiinţă reală; ştie aproape totul, exprimă totul, cu o seninătate debordantă, cu o fantezie inepuizabilă, cu o stăpînire a limbajului, ar trebui să spun a limbajelor tehnice, care atinge desăvîrşirea”. La fel, pentru Simona Popescu, Jehan Calvus e un fel de “E. T. literat”.

De ce foloseşte un pseudonim? “Bineînţeles că e vorba aici şi de JOACĂ. (…) Pentru aceasta joacă am zis că mă numesc JEHAN CALVUS. Aşa cum făceau alchimiştii, umaniştii, unii pictori, – de pildă Shi Tao din secolul al XVIII-lea, căruia i se cunosc vreo treizeci de pseudonime -, actorii şi bufonii. Cine sunt eu cu adevarat? O efigie, o mască : persona auctoris! Efigia mea, poate efigia Eului?! Mă repet : mă interesează metamorfoza, dinamismul proteic, trecerea de la o ipostază la alta, dansul acesta care derutează, ameţeşte şi enervează pe specialist, dar bucură inimile neîncarcerate, deschise pentru adevăr, adolescente.” Ultima frază parcă e luată din Juventus, nu e de mirare că Simona Popescu îşi găseşte în Jean Calvus un prieten, pasionat şi el de tema adolescenţei – ca mod de a fi în literatură, printre altele.

Jocul de măşti se “infinitiplică” în carte, vertiginos. Autorul din Bumgartes (Artistul) se defineşte ca “scriitor închipuit” care nu poate, prin urmare, “să scrie despre altceva decît despre sine şi obsesiile sale, din moment ce are o problema vitală de rezolvat, bunăoară tocmai faptul că e închipuit? (…) Viaţa sa atîrnă de un fir subţire: închipuirea de a fi scriitor şi, prin extensiune, închipuirea de a fi”. Lucrurile devin şi mai complicate cînd scriitorul închipuit mărturiseşte că îşi doreşte să fie şi un copist îndrăgostit de textul celuilalt (Irina Petraş) : “Aş copia într-o carte a mea toate pasajele pe care le admir şi cu care mă pot identifica pînă la gradul în care cred că l-aş putea scrie eu însumi.” Foarte interesant e că tema autorului şi cele conexe (creaţie-imitaţie) sînt dezvoltate, în carte, în legătură cu tema prieteniei: Artistul (“scriitorul închipuit”) se plînge că prietenul lui, Poetul, “i-a furat un gînd”, el însuşi îi fură Poetului un vis şi inserează în cărţile lui, fără ghilimele, citate din mari autori, de nu se mai înţelege cine scrie şi cine plagiază (el, celălalt?).

Cele cîteva date biografice pe care le-am găsit lasă intact misterul autorului lui Bumgartes. În interviul acordat lui Radu Ţuculescu, Jehan Calvus nu vorbeşte ca un om în carne şi oase – de pildă, ideile lui despre poetica fragmentului, mixate pe un discurs alchimic, sînt de o densitate, o claritate şi o coerenţă uluitoare. Iar cînd spune “vreau să devin SISNAV – termen mirandolian descoperit de mine…”, chiar ajungi să crezi că asculţi un marţian. M-am gîndit uneori că Jehan Calvus ar putea fi, de-adevăratelea, un scriitor închipuit de Simona Popescu sau de Mihaela Ursa, într-un fel de joc borgesian în care au intrat apoi şi alţi scriitori şi critici literari.

Din interviu, am aflat că numele lui adevarat (?) e Peter Ivan Chelu. S-a născut în 1955 la Cluj şi a făcut Liceul de Arte Plastice. În 1988, a fost obligat să plece din ţară (împreună cu soţia şi trei copii mici), după ce i s-a interzis să mai dea spectacole, fiind bănuit că ar avea legături cu disidenţi din străinătate. S-a stabilit la Viena, unde pictează, scrie, face spectacole de marionete.

***

Simona Popescu, ”Emblemata lui Calvus, scriitorul închipuit”, Observator cultural, 24/2000.

Mihaela Ursa, ”Peripeţiile Păpuşarului în teatrul bibliotecii”, apărut iniţial în Vatra, 4-5/2001.

Irina Petraş, ”Scriitorul închipuit sau despre marţieni”, în Cărţile deceniului 10, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003.

Laszlo Alexandru, ”Imposibila întoarcere”, în Grîul şi neghina. Polemici şi alte eseuri, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2002.

”Sunt peste tot acasă şi niciunde nu sunt acasă…”, interviu acordat lui Radu Ţuculescu, Tribuna, 11/2003.

O notă (entuziastă) despre traducerea în maghiară a lui Bumgartes al II-lea (Breda Ferenc) găsiţi aici.

Doru Pop, ”Ce a fost la început, oul sau imaginaţia” – despre o a doua carte a lui Jehan Calvus, intitulată Oul spart. Însemnările unui distribuitor de elixir (2008).

În fine, site-ul lui Jehan Calvus: http://www.jehancalvus.com/

***

Cartea fantomă, se spune, bîntuie prin biblioteca Luizei, printre cărţi cu coadă şi alte ciudăţenii.