Caligraf

Căutînd poeme cu fotbal, mi-am adus aminte de Bucla – epopeea minimalistă pe care T.O.Bobe i-a închinat-o lui nea Gică, frizerul, probabil una dintre cele mai uşoare epopei scrise vreodată. Ca într-o miniatură pictată pe un fir de păr, e scrisă în ea toată viaţa lui nea Gică, cu iubirile, visurile, victoriile şi înfrîngerile ei. Şi cu fotbalişti şi tenori – clienţi importanţi, după cum aflăm din ”Prezentarea generală” de la începutul cărţii: ”Nea Gică e cel mai mare frizer din lume. Are un metru şaizeci şi doi şi cincizeci şi opt de kilograme. La el s-au tuns cele mai rapide extreme şi cele mai eficace vîrfuri. La el s-au bărbierit cei mai graşi tenori.”

Dar nu un poem despre fotbalişti am ales din Bucla, ci unul despre soţiile fotbaliştilor, fiindcă despre ele se scrie atît de puţin. (îmi pare foarte rău că n-am reuşit să păstrez punerea în pagină a poemului).

Nopţile frizeriei. Relatare de la faţa locului

Nea Gică nu doarme niciodată.
Seara, după ce închide, mătură părul, îşi curăţă instrumentele, şterge oglinzile, spală ştergarele şi pe urmă se odihneşte puţin, cu mîinile încrucişate pe burtică, rotindu-şi unul în jurul celuilalt degetele mari. După ce s-a întunecat bine, el trece în spate
şi aprinde neoanele coaforului clandestin.
Nea Gică e cel mai clandestin coafor din lume.

Are şase scaune normale şi şase cu cască.
La miezul nopţii,
în rochii de lamé,
cu spatele gol,
fumînd din ţigarete lungi,
cu ochii strălucind de beladonă,
vin la nea Gică să le coafeze
soţiile de fotbalişti şi de tenori.
Atunci, el le rulează lent mănuşile de catifea,
ciorapii
li-i rulează de pe pulpe şi,
strepezind în dinţi fermoare,
înduioşează noaptea cu albeaţa pielii lor.

Nea Gică nu coafează mai mult de şase soţii într-o noapte.
Însă ce coafuri!
Cochilii logaritmice
în toate culorile curcubeului.
Pagode
sprijinindu-şi visele unul de altul.
Turnuri
care îşi telescopează singurătatea
ca un ochean*.

Cele mai complicate coafuri din lume se fac la nea Gică.
Cele mai goale,
cele mai albe,
cele mai strălucitoare
soţii de fotbalişti şi de tenori
stau noaptea în scaunele coaforului clandestin.

În jurul părului lor pluteşte o aură zemoasă
de Nu-mă-uita.
Ca să le poată pieptăna,
cel mai clandestin coafor din lume
trebuie să decojească portocala*
şi să o rupă în felii.

Nea Gică trece pe rînd pe la cele şase scaune,
mestecînd felii de portocală albastră şi
exercitîndu-şi dexteritatea exuviabilă.
După aceea, trimite soţiile la cască,
de unde ele ies cu aura întreagă, refăcută.

În zori,
cînd cearcănele le coboară dincolo de sîni,
soţiile de fotbalişti şi de tenori
plonjează iarăşi în mătase şi,
plutind,
se-ndreaptă spre ieşire.
Ca o eşarfă ucigaşă,
le-mbracă pînă-n cap (de la călcîie)
iz de fixativ.

(*trimiteri la alte poeme din volum)

***

Bucla a fost publicată în 1999, la editura Univers. Poemele din Bucla sînt reluate în volumul Centrifuga, apărut la Polirom, în 2005. Nea Gică mai apare şi în Orbitor (Corpul), la pagina 121.

Despre Centrifuga puteţi citi, dacă vreţi, cronici de Marius Chivu (”Nea Gică forever”, România literară, nr. 28/2005) şi Radu Cosaşu (în Dilema, o decupasem, nu mai ştiu pe unde am pus-o).

Azi dimineaţă, în drum spre serviciu, am trecut pe la un dépanneur să-mi cumpăr un pachet de ţigări. Era închis, nu se făcuse încă opt. În faţa magazinului mai aşteptau o mămăiţă şi un tînăr îmbrăcat în uniformă paramilitară şi cu barbişon troţkist. În rest, nici ţipenie. Tînărul descria semicercuri în jurul mămăiţei, făcea gesturi ample, şi-i spunea, zîmbitor: C’est sûr, ce qu’il faut à nos sociétés, c’est une bonne révolution. Une bonne révolution…, accentua, ca să înţeleagă mămăiţa că aici e tot şpilu’.

Aroma

Cum trece apa peste stăvilar să se piardă
în noaptea cea clară
aşa să treacă – în tangaj etern -
şi viaţa ta. ori să încremenească
deodată cu tumultul cascadei
în pastelul kitsch,
între arinii printre care se strecoară
luminile de licurici. lumile
mici laolaltă cu golul major
al existenţei de aici şi
din vieţile tale fictive
să se unească pentru totdeauna
în tabloul kitch. iar informaţiile inutile
să se disipe în aerul cu sclipici.
aerul umed şi sulfuros. tu

să rămîi cu pacea arinilor,
în sandale, pe pod, deasupra
stăvilarului şi luminiţelor
oliv. să-ncremeneşti peste fărîma de plajă,
peste stîncăriile de săpun. Salivînd
şi cu nările invadate
de izmă şi cimbrişor,
experimentînd, alternînd,
punînd la lucru papilele
pînă ce vei afla,
în clipa aceea solemnă şi atică,
aroma golului major din viaţa ta.

(Ştefan Manasia – Cartea micilor invazii, Cartea Românească, 2008).

***

De-abia acum l-am descoperit pe Ştefan Manasia. Am citit cu entuziasm Micile invazii şi impresiile mi-au fost sub forma următoarelor clişee exclamative: ”poezie adevărată!”, ”scrie despre Poezie!” (cu majusculă). Cam în starea asta sînt şi acum, la recitire: sînt uimit de cît de de-a dreptul scrie Ştefan Manasia poezie şi despre poezie, şi de cît de exigent e cu tot ce nu se ridică la “valoarea poemului”.

Lumea pe care a găsit-o Ştefan Manasia nu i-a plăcut – cum era să-i placă? E o lume de după orori politice, cu oameni alienaţi de orori tehnologice şi consumeriste şi, mai rău, o lume în care remuşcarea nu mai e decît “o fierărie uitată în cap.” Îşi pune întrebarea cea mai grea : “De fapt, ce mai am de scris?”

Cred că şi-a răspuns aşa : mai are de scris, în primul rînd, lumea şi oamenii în starea în care i-a găsit : “noi sîntem furnicile coprofage / noi sîntem viespile adunate în jurul bălţii pe ochiul rinocerului înecat (…) înfigem în fiecare vagin aparate / în ochii rinocerului mort ace subţiri…” Dar, în al doilea rînd şi mai ales, are de scris iarba “verde şi neverosimilă” care creşte, în cimitire, “mătăsoasă ca spinarea unui mamut siberian”. Şi micile invazii din care se întoarce la noi cu : tricouri mîzgălite cu cireşe, pui jilavi de şopîrle, Kamunyak-leoaica, poeme lăsate “să scîncească-n creieri”, aşteptînd să fie scrise, ramuri cu zarzăre. Arome, culori, scîntei, sclipiri – mai ales multe sclipiri sînt în Cartea micilor invazii.

“Pescuia iarba roşie din valurile de sticlă opacă, o cerceta în căuşul palmelor, văzînd cum cea mai umilă ramificaţie repeta pînă la saturaţie schema întregului. (…) Dacă elibera apa din căuş, plăntuţa devenea un animal împuşcat, o masă amorfă din care dispăruse sclipirea lui Dumnezeu.”

Cam aşa se poartă Ştefan Manasia cu poezia : o ţine delicat în căuşul palmelor, atent să nu-i piardă sclipirea. Altfel, inutil să mai spun că nu prea ştiu ce e cu poezia lui Ştefan Manasia – am demonstrat mai sus. Nici nu prea i-am citit pe Pavese, Saba, Pasolini – poeţi pe care şi-i consideră apropiaţi. Dar de plăcut, mi-a plăcut mult.

***

Dacă aveţi chef, puteţi să citiţi:

Trei interviuri foarte tonice şi amuzante cu Ştefan Manasia: unul în EgoPHobia – luat de Ştefan Bolea; al doilea în Tiuk – luat de Mihai Vakulovski; al treilea e, de fapt, un răspuns la o anchetă a revistei Steaua – ”Ce-mi place/ nu-mi place în poezia actuală/ a generaţiei actuale”.

Trei cronici la Cartea micilor invazii, de Ioan Moldovan, Paul Cernat şi Doris Mironescu.

***

Şi nu rataţi:

P.D.S.-urile alese de bughi mambo rag (atacant inspirat, percutant şi eficace din echipa PDS). Azi, două poeme în oglindă, despre o Domniţă de altădată.

***

Şi nu uitaţi de PDS-ul cu fotbal, de sîmbăta asta!

Zum m-a însărcinat pe mine să propun o temă pentru pds-ul din octombrie. La început m-am gîndit la Natură sau la Dragoste, că pînă acum ne-am dat doar teme minore, marginale şi neconvenţionale – tramvaie, greble, protozoare, ştiinţe, crize. Dar, tot gîndindu-mă, m-am răzgîndit, mi se păreau parcă prea uşoare.

Ideea salvatoare mi-a venit mai adineauri, cînd mi-am amintit că echipa mea preferată, Unirea Urziceni, joacă azi la Glasgow un meci important, pe care o să-l şi cîştige. Şi mi-am zis : ce-ar fi să căutăm noi nişte poezii despre fotbal?

Sigur, îmi dau seama că nu toată lumea găseşte delicii estetice în fotbal. Pe de altă parte,  cred cu tărie într-o “artă a pasei, a driblingului”, cum spune Radu Cosaşu. Într-adevăr, există driblinguri concise şi fulgurante ca nişte greguerías, altele complicate şi înzorzonate ca (nu ştiu ce să pun). Am văzut pase exacte care l-ar face invidios pe orice nuvelist competent. Există goluri care trăznesc din senin, ca poezia lui Florin Iaru. Există deschideri inspirate care pot schimba soarta unui meci aşa cum, după un blocaj, o frază schimbă soarta unei pagini. Şi mai există jocul Italiei, în care se întîmplă ce ştii dinainte că o să se întîmple, ca într-un bon vieux roman închis şi tern.

Scriitorii nu s-au sfiit să intre pe teren, cum ar veni, şi să scrie despre angoasa portarului înaintea loviturii de la 11 metri, despre melancolia lui Zidane, despre – în general – luminile şi umbrele din lumea fotbalulul. De altfel, cînd citesc poveşti cu fotbal, am senzaţia reconfortantă că descopăr o insulă pe care s-au refugiat metaforele excesive şi toate celelalte patetisme uitate, la adăpost de mareele literaturii cinice din vremurile de acum (să ne amintim titlurile lui Ioan Chirila, de pildă Meciul iubirii).

***

N-ai de unde să ştii ce înseamnă adevărata singurătate dacă n-ai ieşit, după-amiaza devreme, să baţi mingea într-o doară, aşteptînd să te audă Mircea şi să-l lase şi pe el, deşi nu şi-a terminat lectiile şi toată ziua fotbal fotbal altceva nu mai aveţi în cap. Şi nici adevărata bucurie, ameţitoare, dacă nu i-ai vazut pe ai tăi cum se strîng cu toţii pe teren, la ora stabilită, ca să jucăm cu ăia de pe strada cealaltă. Şi nici extazul, dacă n-ai dat un gol decisiv, în finala campionatului regional de la Făurei, cînd totul amuţeste, timpul se opreşte-n loc, porneşte apoi cu încetinitorul şi mingea intră pînă la urmă-n plasă, exact ca în filmele cu o echipă care cîştigă în ultimul minut de joc, deşi nimeni nu-i dădea vreo şansă .

Primul meu meci a fost acum vreo treizeci de ani – l-am jucat în doi, cu Ionel, şi am pierdut cu 40-1. Pe-atunci ţineam cu Craiova, am plîns la semifinala cu Benfica, am rejucat-o de nu ştiu cîte ori in minte, de fiecare dată Cîrţu mai dădea un gol şi ne calificam in finala UEFA. Credeam în ficţiune. Pînă printr-a cincea, mi-am îmbunătăţit simţitor driblingurile şi viziunea de joc, meciurile cu Ionel ajungînd să fie din ce în ce mai echilibrate. Lucrurile s-au complicat cînd au început fetele să se uite la noi – şansele să-ţi spună da cînd le cereai prietenia depindeau în mare măsură de rafinamentul fentelor - în cazul celor mai suave (cum era Antonela) – sau de numărul de goluri înscrise – în cazul celor mai pragmatice (ca Mihaela). Fotbalul nu mai era un simplu joc. Acum sînt un jucător mediocru – mă simt sprinten ca un elefant cînd încerc cea mai simplă fentă, am crampe, de pe vremuri nu mi-au mai rămas decît ţîşnirile pe extremă, à la Diego Capel. Am mai plîns la meciul România-Suedia, la campionatul mondial din 1994, am refăcut meciul în minte, dar am simţit că închipuirea mea şi-a pierdut puterile: în eternitate, Stelea tot o să iasă neinspirat în fata lui Kenneth Andersson, la nesfîrşit.

Acum cîţiva ani, cînd mă întorsesem într-o vacanţă în România, m-am dus la Teren. S-au strîns nişte băieţi, eu stăteam mai aşa, la o parte. Au început să facă echipele şi mi-am dat seama că pe mine n-au de gînd să mă bage. Le-am spus că vreau şi eu să joc, au fost miraţi, dar n-au zis nu. Au început să-şi spună între ei: tu eşti cu băiatu’ ăla, cu băiatu’ ăla şi cu omul ăla – cu mine, adică. Am îngheţat – mi-am adus aminte că, pe Teren, jucătorii se împărţeau în Băieţi şi Oameni, Oamenii fiind ăia mai mari decît noi care veneau cîteodată şi ne cam stricau jocul. Atunci mi-am dat seama că degeaba rămăsesem eu în mintea mea pe la douăzeci şi ceva de ani, pentru ceilalţi lucrurile stăteau cu totul altfel. Şi aşa am intrat în rîndul Oamenilor.

***

Dacă găsim poeme cu Dinamo, ar fi frumos să le dedicăm lui Zum şi lui Lucian Dan Teodorovici, care ţin cu echipa-din-Şoseaua-Ştefan-cel-Mare. Lui Lucian Dan Teodorovici cred că i-ar plăcea unele care nu neglijează dramatismul de final.

En passant, în sîmbăta cu PDS-ul despre fotbal – pe 31 octombrie vă convine? -, am putea organiza un meci amical între selecţionatele PDS şi anti-PDS. Spun anti-PDS doar aşa, ca să fie mai de senzaţie, nici vorbă de vreo supărare. În selecţionata anti-PDS ar putea juca cei care găsesc că poemele de sîmbătă sînt cumva nelalocul lor – şi mă grăbesc să adaug că ar putea avea cumva dreptate. De fapt, vreau să insinuez că am citit, cu delicii, Celelalte poveşti de dragoste, şi de-atunci folosesc cuvîntul cumva foarte des, cum îl foloseam pe normal după ce am citit Mireasa cu şosete roşii.

În fine, Luiza Vasiliu, antrenoarea lotului PDS, a declarat că :

Nu ţinem neapărat să cîştigăm. Pentru noi, cel mai important lucru e să facem un meci frumos. Să nu uităm că fotbalul e, în primul rînd, un joc.

***

Iată un prim poem pe care i-l dedic lui Giedrius Arlauskis, charismaticul portar al Lupilor din Bărăgan:

I was crazy about goal keeping. In Russia and the Latin countries, that gallant art had been always surrounded with a halo of singular glamour. Aloof, solitary, impassive, the crack goalie is followed in the streets by entranced small boys. He vies with the matador and the flying ace as an object of thrilled adulation. His sweater, his peaked cap, his kneeguards, the gloves protruding from the hip pocket of his shorts, set him apart from the rest of the team. He is the lone eagle, the man of mystery, the last defender. Photographers, reverently bending one knee, snap him in the act of making a spectacular dive across the goal mouth to deflect with his fingertips a low, lightning-like shot, and the stadium roars in approval as he remains for a moment or two lying full length where he fell, his goal still intact.

(Speak, Memory – Nabokov a fost portar în echipa de la Trinity College - In Cambridge I played football and wrote Russian verse, spune în Strong Opinions)

Săptamîna asta puţin a lipsit să nu se întîmple o nenorocire : caligraful era să fie numit Şef la centrul de cercetare unde cercetează. Bine, nu chiar Şef-Şef, mai degrabă Subşef de birou, exagerez şi eu ca să fac ştirea mai senzaţională.

Dar caligraful nu deţine competenţe şi talente în materie de leadership, de gestiune şi de comunicare. Aşa că s-a grăbit să spună că sincer nu le deţine de îndată ce propunerea i-a fost adusă la cunoştinţă, mirîndu-se totodată că aceste lipsuri nu se observă cu ochiul liber. Nu le deţii nu le deţii, a retorcat Şeful cel Mare, asta nu înseamnă că nu poţi să le dobîndeşti şi chiar să le ameliorezi pe parcurs. Măcar încearcă. Aici caligraful s-a blocat – cum să-i spună că, de fapt, nici nu vrea să le dobîndească? Deoarece nu-i place, n-o să-i placă şi n-o să se priceapă în veci să conducă echipe, să negocieze contracte cu clienţii, să-şi preseze colegii să respecte termenele limită şi să le evalueze performanţele, că doar nici lui nu-i convine cînd e evaluat? Că lui îi place să cerceteze şi-atîta? Că a minţit cu neruşinare cînd a scris în CV j’aime relever de nouveaux défis? Exagerez iar, n-am scris aşa ceva. Bine, te las să te gîndeşti cîteva zile.

În zilele care au urmat caligraful s-a gîndit la toate muncile pe care le-a făcut pînă acum fără să aibă aptitudini pentru ele. Mai întîi şi-ntîi a fost agent imobiliar în Bucureşti – carieră promiţătoare, începută acum 15 ani, sfîrşită după două zile. Apoi altele, pe care mai bine le trec sub tăcere. În fine, înainte să ajungă la centrul unde lucrează în prezent, a predat la Universitatea din oraşul Chicoutimi. Chicoutimi înseamnă pe limba tribului Montagnais, din neamul Algonquin, “locul pînă unde apa e adîncă”. Mai ales la cum a predat el la Chicoutimi s-a gîndit caligraful în cele cîteva zile pe care Şeful i le-a lăsat ca să se gîndească.

Ca să ajungi de la Québec la Chicoutimi, iei drumul 175, te afunzi in Parcul Laurentidelor, vezi aurore boreale dacă mergi noaptea şi păduri lacuri păduri lacuri păduri lacuri dacă mergi ziua, opreşti la L’Étape ca să-ţi iei o cafea, porneşti iar la drum, laşi pe dreapta trei lupi famelici, şi tot aşa preţ de vreo trei sute de kilometri. Caligraful mergea seara tîrziu, cu autobuzul, şi se perpelea toata noaptea de stres, ce-o să le spună el mîine la copiii ăia? Ajungea în clasă verdatru la faţă şi-şi începea, cu vorba lui domoală, cursul de sociologie politică. Caroline îl privea cu tristeţe, Stéphane mînca struguri, Olivier desena nuduri feminine, ceilalţi băieţi se uitau, pe furiş sau de-a dreptul, la Angélica Sánchez Jiménez, cea mai frumoasă fată din clasă, în timp ce colegii lor se gîndeau şi ei la una, la alta.

Pe de altă parte, mă gîndeam că predecesorii mei misionari au întîmpinat greutăţi şi mai mari cînd au venit să răspîndească lumina credinţei printre indieni, după cum citeam, pe autobuz, în relatarile lui Père Paul Lejeune de la Compagnie de Jésus :

“Le Père Dolbeau avait failli y perdre la vue, le Père Le Caron y avait perdu son latin, le Père Huet sa sérénité… ils eurent tous à souffrir de la faim, de la soif, de la malpropreté et de la vermine… des incommodités du campement, où gens et chiens, entassés sous la tente commune, ne peuvent se tenir ni debout ni couchés, brûlant d’un côté et gelant de l’autre, la gorge et surtout les yeux cuits et tuméfies par l’âcre fumée, véritable supplice pour les Indiens comme pour les Blancs et pour les chiens eux-mêmes…“

Cert e că, aşa cum cred că bănuiţi deja, nici cu talent pedagogic n-am fost înzestrat. Degeaba-mi zicea mama că şi predatul se învaţă şi că şi ei i-a fost greu la început, iar acuma aleargă copiii după ea în recreaţie să-i spună doamnă, ce frumoasă a fost lecţia Sîngele. După mine n-a alergat nici un student să-mi spună ce frumos a fost cursul Genealogia statului modern sau Noile mişcări sociale. E drept că am rămas prieten cu cîţiva dintre ei, cu unii chiar sînt coleg la centru şi cînd sînt lăudaţi că lucrează bine se grăbesc să spună că au avut un profesor bun şi să-mi zîmbească cu înţeles. De-acuma unii au şi copii, chiar m-am întîlnit de curînd cu Stéphane, el era cu băieţelul lui, eu cu al meu, c’est étonnant comment ils grandissent vite.

Cînd m-am văzut cu Şeful, i-am povestit şi lui istoria mea profesională. Am sărit peste drumul la Chicoutimi, că el ştie cum se ajunge acolo, am sărit şi peste povestea cu ce se întîmpla în sala de curs, că mi se părea plictisitoare şi nici nu vream să mă pun singur într-o lumină defavorabilă. I-am spus doar aşa, pe scurt şi în linii generale, că sufăr cînd fac o muncă pentru care nu deţin aptitudinile şi competenţele necesare. Mi-a zis că se aştepta cumva să refuz şi că-i pare rău, dar că-mi respectă hotărîrea.

Prin urmare, neprimind eu să fiu împovărat cu funcţia de Subşef de birou, o să vă pot delecta în continuare cu poveşti despre cărţi, neapărat frumoase, neapărat caligrafice. E, trebuie să admiteţi, o veste minunată.

Ies din librăria de la Muzeul Literaturii şi, cîţiva paşi mai încolo, trec întîmplător pe lîngă Nora Iuga. Plutea, regală, deasupra bulevardului Dacia. Cîteva minute mai tîrziu, pe Magheru, mi se pare că trec întîmplător pe lîngă Adela Greceanu. Mi-aduc aminte că trebuie să citesc ce-au scris amîndouă despre cvasiliteratură. Intru în Cărtureşti şi găsesc întîmplător Fetiţa cu o mie de riduri. Se deschide la un pasaj care începe aşa: Bucureştiul meu începe tot în Piaţa Romană. e masa mea de biliard cu bile galbene şi negre şi din cînd în cînd cîte una roşie. acolo ne dăm întîlniri, acolo ne ciocnim unul de altul din întîmplare sau cu intenţie…

Îmi pare tare rău că n-o să pot veni şi eu. Miercuri, 14 octombrie, după lectură, cred că o să mă instalez în subsol pe şalul e şarpele şi o să aştept acolo pînă cînd prietena fiului inexistent al lui Radu Cosaşu o să ne spună cum a fost.

***     

Pentru cei care nu ştiu cine e Radu Cosaşu, răspunsul e următorul: Radu Cosaşu e unul dintre cei mai buni şi mai frumoşi scriitori dintre toţi scriitorii ştiuţi şi neştiuţi de mine. M-am îndrăgostit pentru totdeauna de el cînd am citit, într-o Dilemă, “Creionarul”, text pe care-l copiez aici fără permisiunea autorului, faptă pentru care îmi cer iertare. Mi se pare o bună introducere în scrisul lui Radu Cosaşu.

Creionarul

doar pentru cîţiva anacronici

“Scriu cu un creion care are la celălalt capăt un vîrf de pix cu pastă. E un creion-pix. Mă farmecă. Eu, de felul meu, sînt un creionar, dar ideea că prin capul cuiva a trecut viziunea unui creion care poate fi, la celălalt pol al lui, pix, mi se pare mirobolantă şi chiar valabilă. E ca şi cum ai avea la dispoziţie un instrument cu care să poţi întoarce soarta nu zic a unui om, ci a unor litere, – ceea ce nu-i puţin lucru… – printr-o simplă învîrtitură a degetelor. Căci una-i litera scrisă cu creionul, alta-i viaţa celei puse pe hîrtie cu pixul; cuvîntul scris cu creionul mi-l face intim, mai ales lipsit de solemnitate – de aspectul cel mai stingheritor, din punctul meu de vedere, pe care-l poate lua un lucru sau om sub ochii mei – îl pot şterge cînd vreau, e muritor, e perisabil, spre diferenţă de cel scrijelit cu stiloul care capătă, prin cerneală, o severitate inhibantă, iar cel bătut la maşină sau cules pe computer o morgă şi o statură şantajante; de aceea, creionarul care sînt are două pasiuni: guma şi ascuţitoarea. Fără de ele, se ştie, nu eşti creionar.

Realistic vorbind însă, constat că pe absolut toate meridianele, ascuţitoarele sînt din ce în ce mai proaste, mai rele şi, deci, mai distrugătoare. Nu accept că de vină sînt creioanele. Creionul, oricîte dovezi contrarii posed, s-a născut, ca şi omul, bun, dar ascuţitoarea, precum societatea, l-a (co)rupt. Eu, unul, jur că în ultimii 25 de ani n-am mai întîlnit o ascuţitoare plăcută, sigură, pe care să te poţi bizui, din care vîrful să iasă la iveală, mîndru şi ferm. E, fireşte, un caz personal pe care nu mă opintesc să-l generalizez, eu avînd conştiinţa că un creionar nu poate vorbi în numele unor bătători de covoare sau la maşini de scris, oameni şi ei dotaţi cu drept la a se plînge poate de indigouri sau chiar de bătătoarele înseşi. De cîte ori arunc o ascuţitoare, dezgustat de stupiditatea ei malefică, mă gîndesc că există tocătoare de vinete, de exemplu, care nici ele nu-şi fac datoria, indignînd şi îndurerînd gospodinele. Nu vreau să generalizez, deci, problema ascuţitoarelor nemernice peste care am nimerit sistematic, fiindcă, în primul rînd, ele au sfinţenia lor prin însăşi legătura lor cu scrisul, – “ele-s sfinte prin durere…” – şi, în al doilea rînd, eu nu sînt o fiinţă deprimată ci ipohondrică, o diferenţă mare care poate fi studiată în corespondenţa Ibrăileanu-Zarifopol.

În schimb gumele… ah, gumele – atît pe plan mondial cît şi în vîrf de creion – sînt extraordinare şi se îmbunătăţesc văzînd cu ochii, aş zice, dacă nu m-aş face de rîs. Căci o gumă pe care o vezi cu ochii tăi că-şi face tot mai bine şi mai curat datoria e o dovadă prea elocventă că eşti, adică scrii, prost. E mai întîi trist şi după aceea inadmisibil cîtă nevoie am de ea, pe măsură ce-mi albeşte părul; consum gumele mai repede decît creioanele. Uneori, am halucinaţii: guma se ia la întrecere cu creionul, cine moare mai repede? De bună seamă, am atîta inteligenţă ca să-mi alin capacitatea de neizbutire cu gîndul nobil că guma cu cît e mai harnică şi mai nemiloasă, cu atît sînt mai exigent. Ce-i mai frumos decît să încărunţeşti sub semnul exigenţei? Pînă şi pe fraza asta ar trebui pusă guma asta nouă, sănătoasă, roşie, care iese, ca o limbă obraznică, de mic diavol, dintr-un mic etui, galben, de plastic, dotat – acesta e gagul ei! – cu trei rînduri de firişoare, tot galbene, tot din plastic, cu care poţi mătura praful lăsat pe hîrtie, nu să-l risipeşti cu degetul mic de la mîna dreaptă, cum ai apucat din străbuni, răspîndindu-l în jurul hîrtiei, pe birou, lăsîndu-l să se adune rînduri-rînduri, cu plăcere, ca semn incontestabil al morţii unor gînduri prost exprimate.

Mie mi-ar plăcea ca tot praful gumelor consumate să se strîngă într-un monument micuţ, cît mai micuţ, dar monument, pe care să stea scris cu litere minuscule cerîndu-ţi, pentru a le descifra, să te apleci, rămînînd încremenit ca într-o discopatie: “Moarte ideilor prost exprimate!” Eu nu-mi doresc deloc mormînt bogat din tinere ramuri şi nici monument puşkinian, ci o ridicătură, bine întărită de timp, formată din fărîmiturile de gume consumate de-a lungul scrierii operelor definitive, pecetluind astfel modestul adevăr cehovian prin care talentul este definit ca arta de a şterge. Lumea care mă compătimeşte – tandră cum e – pentru voioşia şi firele mele albe de păr aş îndruma-o, cu un glas cît mai sumbru, spre acest monument al meu, al indiscutabilei nesiguranţe şi nemulţumiri de mine, cu care, poate, m-aş reabilita pentru neseriozitatea mea incurabilă. Poate că tot acest praf de gumă s-ar întări, cu timpul, şi-ar deveni chiar o piatră funerară. Un fenomen asemănător de înălţare şi întărire a firelor de nisip l-am întîlnit străbătînd, odată, îngrozit, un întreg deşert format din enormi munţi de nisip, pietrificaţi şi negri, convins că am ajuns pe un astru mult mai enigmatic decît Luna. Mă gîndesc că din praful, din nimicul de gumă adunat de pe mesele tuturor scriitorilor care au folosit creionul cu o maximă îndoială, s-ar putea aduna şi înălţa, cu timpul, asemenea tumuluşi ca tot atîtea semne terorizante, cît de cît monumentale şi chiar solemne, prin care s-ar vesti că literatura e o modelare a tot ce ştergi fără încetare, cu nădejde.”

***

 Şi-acuma nu-i aşa că o să vă duceţi repede-repede în librării să vă luaţi, de pildă, Opere I. Maimuţele personale. Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita. Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă şi Opere II. O vieţuire cu Stan şi Bran, Sonatine?

***

Poveşti despre cum a fost la întîlnire puteţi citi la Luiza, Bola de Nieve  şi Ramona.