Caligraf

Cînd am primit de la Radu Vancu tema pentru PDS-ul de azi -poeme cu sau despre criză-, m-am gîndit să caut ceva despre o criză constitutivă “condiţiei poetului”: criza financiară. Fiindcă, de la romantici încoace, legea macroeconomică “poezie = sărăcie” pare să fi creat o paradigmă liric-economică dificil de răsturnat. Dar am ales, pînă la urmă, un poem despre o altfel de sărăcie, mai lucie decît lipsa de bani.

Poemul e de Bacovia şi se cheamă Nihil Novi:

I

Aceste cuvinte
Ţi le trimit
De lîngă lampa arzîndă.
Acuşi mă culc
Dar fără a dormi
Voi asculta derizorii ecouri.
_ De-ar veni Aurora,
Mă gîndesc pentru nişte bani.
Voi bea pentru unii
Neînţeles pentru alţii…
Oricît de destinsă noapte…
De-ar veni Aurora.

II

Şi zilele de vară
Şi orizont senin…
Peste încă zece ani
Cîte încă se vor ştie, -
Gînd mereu nereuşit,
Stau speranţe
Şi cu ele nici o tresărire…
Se avîntă rîndunele
În nemărginire.

Bizar, nu-i aşa? Zici că nici nu-i poezie, şi totuşi e. La fel ca altele de-ale lui Bacovia, fragile, de-abia însăilate, neglijente, incoerente, frizînd ridicolul, nepăsătoare faţă de platitudini: de-ar veni Aurora, se avîntă rîndunele / în nemărginire. Acele poeme despre care Lucian Raicu spune, în “Învigătorul”, că ni-l arată pe adevăratul Bacovia. De altfel, Nihil Novi “face poem” cu superba interpretare a lui Lucian Raicu – aşa că îi mai adaug o parte:

III

“Stridenţe şi puerilităţi: în loc să ucidă poezia, împingînd-o în ridicol, îi dau acea sfîşietoare autenticitate de: carte poştală, bilet intim, hîrtie mototolită. Se înscrie pe suprafaţa hîrtiei totul, cu o sinceritate albă, impasibilă, necenzurată de simţul măsurii, de simţul ridicolului. Nici o privire spre virtualul cititor, menită să-i surprindă reacţiile, să-i smulgă aprobarea, să-l înduplece. Text fără destinatar, monolog fără ieşire din scenă. Ceva neglijent iresponsabil în rostirea cu glas tare, întreruptă de lungi tăceri deprimate, momente de împietrire şi neputinţă, brusc depăşite, la rîndul lor, în direcţia unei vorbiri dezinvolte, de o desăvîrşită libertate. Ingenuitate în plină blazare, perplexitate şi indiferenţă în articularea discursului lăuntric abuziv, necontrolat, precipitat.”

Lucian Raicu, “Învingătorul”, Calea de acces, Polirom, 2004.

***

În Nihil novi Bacovia îşi transcrie o criză de-a dreptul bartlebyană (în sensul lui Vila-Matas). Neputinţele şi impasurile scrisului, gîndurile neduse pînă la capăt şi tăcerile, stîngăciile şi grifonările, eşuarea nepăsătoare în platitudini lamentabile, lehamitea şi procrastinarea apar şi în alte poeme: “Şi-am stat singur supărat/În zăvoiul decadent,/Şi prin crengile-ncîlcite mi-am notat/Versuri fără de talent.” (Vînt); ”Vei scrie, altă dată, orice şi tot nimic.” (Umbra); “Voi scrie un vers, cînd voi fi liniştit” (Destul); “Astăzi superb/Mîine sumbru. Este/Că scriu frumos.” (Excelsior); “Da, oraşul îşi duce balanţa comercială,/E puţin mai trist, fiindcă e toamnă/- Eu încă nu mi-am găsit nimic,/Îţi voi mai scrie pe larg altă dată.” (da…)

O să mai transcriu doar cîteva ecouri care mi-au rămas în minte după ce am recitit, azi-noapte, “Învingătorul” – ca să vă conving să-l citiţi, dacă nu l-aţi citit deja. Lucian Raicu vorbeşte despre o sărăcire, o “despuiere” treptată a poeziei lui Bacovia, atît de radicală încît ajunge la un pas de “primejdia nonpoeziei”, şi totuşi o evită. O poezie “provizorie”, “precară”, un fel de repetiţie pentru poezia “adevărată” pe care şi-ar fi dorit s-o scrie şi pe care nu a scris-o niciodată (“spre binele adevăratei poezii a lui Bacovia”). De unde sound-ul strident, discordant, de instrumente încercate înainte de concert – un sound care-mi place mai mult decît clavirele, marşurile funebre şi “zgomotul monstru de ţimbale” din primele versuri, cele consacrate, ale lui Bacovia. O spun, evident, cucerit de interpretarea lui Raicu. Deşi acum, din aceeaşi cauză, mi se pare că toată poezia lui poate fi citită în cheie bartlebyană.

Concertul Madonnei mi-a adus aminte de un articol ştiinţific al lui Georges Perec -”Experimental Demonstration of the tomatotopic organization in the soprano (Cantatrix sopranica  L.)”. Apărut în 1974, articolul rămîne atît o referinţă de neocolit în neurofiziologia muzicală, cît şi un model metodologic pentru cercetătorii din ziua de azi, confruntaţi cu aporiile hiperspecializării şi cu retorica interdisciplinarităţii.

Cercetările experimentale ale lui Perec au ca obiect un fenomen enigmatic numit în literatura de specialitate ”reacţia de ţipăt” (the yelling reaction), manifestată îndeosebi de sopranele în care sînt aruncate roşii. Reacţia a fost studiată de mai bine de un secol, dar – arată Perec – volumul impresionant de date empirice disponibile n-a dus la elucidarea fenomenului, dimpotrivă:

”As observed at the turn of the century by Marks & Spencer (1899), who first named the ”yelling reaction” (YR), the striking effects of tomato throwing on Sopranoes have been extensively described. Although numerous behavioral (Zeeg & Puss, 1931; Roux & Combaluzier, 1932; Sinon et al., 1948), pathological (Hun & Deu, 1960), comparative (Karybb & Szyla, 1973) and follow-up (Else & Vire, 1974) studies have permitted a valuable description of these typical responses, neuroanatomical, as well as neurophysiological data, are, in spite of their number, surprisingly confusing.”

Miza articolului nu e numai empirică, aşa cum lasă de înţeles titlul modest. Perec îşi propune să construiască un model teoretic în măsură să explice ”the yelling reaction”:

”Recent observations by Unsofort & Tchetera pointing out that ”the more you throw tomatoes on Sopranoes, the more they yell” and comparative studies dealing with the gasp-reaction (Otis & Pifre, 1964), hiccup (Carpentier & Fialip, 1964), cat purring (Remmers & Gautier, 1972), HM reflex (Vincent et al., 1976), ventriloquy (McCulloch et al., 1964), shriek, scream, shrill and other hysterical reactions (Sturm & Drang, 1973) provoked by tomato as well as cabbages, apples, cream tarts, shoes, buts and anvil throwing (Harvar & Mercy, 1973) have led to the steady assumption of a positive feedback organization of the YR based upon a semilinear quadristable multi-switching interdigitation of neuronal sub-networks functioning en desordre (Beulott et al., 1974). Although this hypothesis seems rather seductive, it lacks anatomical and physiological foundations and we therefore decide to explore systematically the internal incremental or decremental organization of the YR, allowing a tentative anatomic model.”

Pentru demonstraţia propriu-zisă (eşantion, metodă experimentală, rezultate), vă invit să citiţi articolul întreg (în engleză sau în franceză).

Bibliografia folosită de Perec e impresionantă prin întindere şi diversitate.  Iată doar cîteva din cele mai importante referinţe:

”Alka-Seltzer, L. Untersuchungen über die tomatostaltische Reflexe beim Walküre. Bayreuth Monatschr. f. exp. Biol. 184, 34-43, 1815.

Chou, O. & Lai, A. Tomatic inhibition in the decerebrate baritone. Proc. koning. Akad. Wiss., Amst. 279, 33, 1927a.

Chou, O. & Lai, A. Further comments on inhibitory responses to tomato splitting in Soloists. Z. f. Haendel Wiss. 17, 75-80, 1927c.

Chou, O. & Lai, A. Tomatic excitation and inhibition in awake Counteralts with discrete or massive brain lesions. Acta chirurg. concertgebouw., Amst. 17, 23-30, 1929a.

Donen, S. & Kelly, G. Singing in the brain. Los Angeles, M.G.M. Inc. Press. 1956.

Else, K. & Vire, A. de. 45-years tomato throwing on amateur Singers. New Records Ass. J. 27, 37-38, 1974.

Jeanpace, L. & Desmeyeurs, P. Recherches histologiques sur les noyaux de Pesch & de Poissy. Dijon med. 5, 1-73, 1932.

Karybb, H. & Szyla, H. Of birds and men: calling strategies and humming responses. Biol. Gaz. Elec. 73, 19-73, 1973.

Lai, A. & Chou, O. Dix-sept recettes faciles au chou et a l’ail. I. Avec des tomates. J. Ass. philharmon. Vet. lang. fr. 3, 1-99, 1931a.

Lai, A. & Chou, O. Dix-sept recettes faciles au chou et a l’ail. II. Avec d’autres tomates. J. Ass. philharmon. Vet. lang. fr. 3, 100-1, 1931b.

Otis, J. & Pifre, K. Gasping in the ascending pathways. In: Hommage à Henri Eiffel, ed. by D. Haux & D. Bas, Paris. C.N.R.S., pp. 347-950, 1964.

Payre, L. & Tairnelle, E. Sur le sursaut tomateux du Baryton léger. C.R. Assoc. Conc. Lam. 45, 6-7, 1916.

Pericoloso, O. & Sporgersi, I. Sull’effetti tomestetiche e corticali della stimolazione di leguminose nella Diva. Arch. physiol. Schola Cantor. 37, 1805-1972, 1973.

Sornette, U. & Billevayzé, H. Les stomatites tomateuses. Arch. municip. Météorol. lyr. Déontol. music. 264, 14-18, 1925.

Sturm, U. & Drang, F. Musikalische Katastrophe. Berlin, W. de Gruyter, 1973.”

La sfîrşitul săptămînii trecute, caligrafului i-a fost conferit prestigiosul premiu  Blogul de aur. Caligraful e onorat, mulţumeşte juriilor întrunite pe blogurile O carte într-o frază şi Însemnări din subterană şi le felicită pentru spiritul nepărtinitor de care au dat dovadă – o raritate în vremurile noastre şi o schimbare radicală faţă de unele ediţii trecute ale concursului, cînd criteriile de selecţie a premianţilor au fost de-atîtea ori acuzate de lipsă de obiectivitate, aruncînd umbra îndoielii asupra credibilităţii acestei instituţii culturale.

La rîndul lui, caligraful decernează Premiul cel Mare mezinului blogosferei, adică lui Sebastian în vis - “blog-bebeluş cu poeme-bebeluşe”. Premiul e un blog din pluş auriu, cu chiţăitoare şi celofan foşnitor în el. Caligraful ţine să mai menţioneze că e fericit să se vadă caligrafiind într-un pătrăţel de pe cubul Rubik din mîinile lui Sebastian.

În acelaşi timp, premiul Blogul de aur e acordat tuturor blogurilor din blogroll, pentru că lectura lor e, cum spunea G.W.F.H, rugăciunea de dimineaţă a caligrafului modern.   

Poemul de sîmbăta asta i-l dedic, cu drag, de la mulţi ani, Luizei. De fapt, nu e un poem, sînt cîteva greguerías pe care Ramón Gómez de la Serna le-a scris special pentru ea. Desenele sînt şi ele ale lui Ramón (aşa îi plăcea să i se spună). Îmi cer iertare pentru stîngăciile şi greşelile de traducere – buchisesc în spaniolă doar de vreun an.

***

Landele şi stepele află ce se mai întîmplă prin lume doar din ziarele aruncate pe ferestrele trenurilor.
Las landas y las estepas solo se enteran de lo que sucede en el mundo por los diarios que tiran por las ventanillas de los trenes.

Praful e plin de strănuturi vechi şi uitate.
El polvo está lleno de viejos y olvidados estornudos.

Pe pielea girafei au rămas întipărite frunzele din prima toamnă de după Facere.
A la jirafa se le imprimieron en la piel las hojas del primer otoño de la creación.

Elicopterul e un tirbuşon zburător.
El helicóptero es un sacacorchos que vuela.

În ziua în care o să se descopere un sărut fosil o să ştim că dragostea a existat şi în era cuaternară.
El día en que se encuentre un beso fósil se sabrá si el amor existió en la época cuaternara.

În Evul Mediu existau dentişti de creneluri.
En la Edad Media había dentistas de almenas.

Camionul încărcat cu sticle goale merge de parcă le-ar fi băut el singur pe toate şi s-ar fi cherchelit.
El camión cargado de botellas vacías parece que se las ha bebido él solo y va ya borracho.

Ninsoare : picături de ploaie cu paraşute.
Nieve : lluvia en paracaídas.

Printre ruine, asistăm uneori la spectacolul înduioşător al unei coloane invalide care se sprijină de o coloană dreaptă şi ocrotitoare.
En las ruinas se presencia el caso conmovedor de la columna inválida que se apoya en la columna firme y sostenedora.

***

Greguería e un gen poetic inventat de Ramón prin 1910. I-a dat o definiţie simplă şi modestă – metaforă + umor -, numai că gregueriile sînt mai mult decît atît. E-adevărat, cea mai mare parte dintre ele sînt metafore, comparaţii, figuri analogice, uneori jucăuşe şi zîmbitoare. Seamănă prin concizie cu maximele sau chiar cu proverbele, dar, spre deosebire de ele, nu-şi propun să dureze o veşnicie, dăltuite în piatră, nici să transmită învăţăminte general valabile. Apar şi dispar pe neaşteptate, ţin doar o clipă, cît să prindă într-o formulă fulgurantă un gest mărunt, un sunet, o culoare, un crocodil, un fapt divers (crocodilii sînt foarte numeroşi în greguerii, iar faptele – extrem de diverse). Sînt spontane, fragile, înduioşătoare. Şi au întotdeauna un ceva atît de suprinzător încît pe mine mă fac să semăn cu il postino din Il postino, cînd descoperea metaforele.

Cei mai buni cititori ai lui Ramón văd în greguerii o “tactică anti-literară”, de “scurtcircuitare” a poncifelor literare, în special, şi a “rutinelor mentale şi perceptive”, în general (Jacques Ancet); un fel de”precipitate poetice”, impresionante prin acurateţe şi evidenţă (Éric Chevillard); pură “pirotehnie verbală” (Ioana Zlotescu-Simatu).

Ramón povesteşte că numele li l-a ales deschizînd dicţionarul la întîmplare. Şi totuşi, li se potriveşte de minune – greguería înseamnă gălăgie confuză, zgomot difuz – fiindcă lumea din greguerías e o lume de dimineaţă, zumzăitoare şi forfotitoare. În cele 30 000 de greguerii, cîte a scris Ramón în viaţa lui, au încăput toate felurile de oameni, de lucruri şi de vietăţi – filosofi antici, sirene, paznici de noapte, statui, pianişti, mătuşi, cofetari şi poetese, Eva şi Adam; ceasuri de buzunar, castele, ceşti de cafea, comete şi umbrele; potopul lui Noe şi ploile din urmă, ninsori, munţi şi ape; flora şi fauna de pe toate continentele şi din toate timpurile. Şi toate se îngînă şi-şi răspund, iar Ramón ştie să le asculte şi, mai ales, să nu le împartă în mari şi mărunte, vechi şi noi, importante şi neînsemnate, vesele şi triste. Fiindcă seamănă şi sînt legate unele cu altele. Ramón demonstrează că lumea noastră e alcătuită din greguerii.

S-a născut la Madrid în 1888 şi a murit la Buenos Aires în 1963. A scris vreo sută de cărţi, amestecînd cu dezinvoltură genurile şi speciile literare. A vrut ca opera să-i semene cu talmeş-balmeşul din El Rastro, piaţa de vechituri din Madrid care-i era foarte dragă, şi a încercat să înnoiască literatura salvînd vechituri şi alte obiecte literare pierdute,  dispreţuite, lăsate de izbelişte sau uitate. Avangardele l-au văzut în avangardă. Pentru Valéry Larbaud, Ramón era unul dintre cei trei mari scriitori ai secolului, ceilalţi doi fiind Proust şi Joyce (iar gusturile şi judecăţile lui Valery Larbaud sînt foarte greu de contrazis).

***

Mai adaug cîteva greguerii:

Cînd plouă, pe firele de telegraf rămîn agăţate nişte lacrimi care întristează telegramele.
En los hilos des telégrafo quedan, cuando llueve, unas lágrimas que ponen triste los telegramas.

Aşa cum albinele melifică, amanţii idilifică.
Así como las abejas melifican, los amantes idilifican.

Scriitoarea aceea îşi scria romanele cu vîrful umbrelei, ca să le facă mai frivole şi mai mondene.
Aquella escritora escribía sus novelas con la punta del paraguas para que fuesen más frivolas y mundanas.

În fildeş luceşte chelia secolelor trecute.
En el marfil reluce la calva de los siglos.

Fiecare kilogram de cafea conţine trei kilograme de parfum de cafea.
Cada kilo de café tiene tres kilos de olor a café.

Crocodilii sînt valize de pe vremea faraonilor.
Los cocodrilos son baúles des tiempo des Faraones.

Liftul ne aşteaptă ca un Buda care urcă şi coboară.
El ascensor nos espera como un Buda de sube y baja.

Noaptea era atît de luminoasă, încît se vedeau submarinele ascunse.
Era tan clara la noche que se veían los submarinos escondidos.

Cel ce bea dintr-o ceaşcă intră la un moment dat în eclipsă de ceaşcă.
El que bebe en taza, hay un momento en que sufre eclipse de taza.

Ramón Gómez de la Serna, Total de greguerías, Aguilar, Madrid, 1962.

***

Despre viaţa lui Ramón puteţi afla mai multe din prologul scris de Ioana Zlotescu-Simatu la Omul pierdut, (cred că e singura carte de-a lui tradusă în româneşte). Ioana Zlotescu-Simatu îl ştie par coeur pe Ramón – i-a editat, în Spania, operele complete, în 20 de volume (!).

Despre miza estetică a gregueriilor puteţi citi, cu delicii, într-un text de Jacques Ancet, traducătorul lui Ramón în franceză (la editura André Dimanche). Şi, neapărat, pledoaria lui Éric Chevillard pentru greguerizarea lumii, scrisă cu inteligenţă şi umor percutante, comme d’habitude.

Am ales pentru P.D.S.-ul cu temă de azi, propus de Zum, un poem dintr-o ştiinţă pe care se presupune că ar trebui s-o cunosc un pic mai bine decît pe altele – ştiinţa politică. Şi nu un poem oarecare, ci unul scris de prietenul meu Radu Dobrescu.

Îl ştiu pe Radu de un deceniu şi jumătate, ne leagă multe muzici şi faze, poveşti, alcooluri şi alte etericale, timpuri şi locuri concrete (din Pantelimon pînă la Chicoutimi). Îşi spune scriitor cu maximă seriozitate şi cu maximă autoironie. Mărturiseşte că scrie, în primul şi-n primul rînd, pentru el însuşi – ca să-şi placă şi, mai ales, ca să se suprindă, să vadă ce se mai întîmplă cu el, în fiecare zi. În fiecare zi, după ce se trezeşte, se aşează la birou, îşi aprinde o ţigară şi începe să facă şi să refacă planul cărţilor la care scrie, să permute capitolele şi subcapitolele, pîndind o deschidere nouă. Frazele îi sînt nervoase, febrile, e greu de crezut că şterge, taie şi rescrie cu o răbdare maniacală, flaubertiană, pînă cînd le găseşte perfecte – de altfel, îi place să citeze, rîzînd, din Flaubert

“Périssent les États-Unis plutôt qu’un principe! Que je crève comme un chien plutôt que de hâter d’une seconde ma phrase qui n’est pas mûre.”

Radu e şi unul dintre cei mai buni cititori pe care i-am cunoscut. Are un fel de lectură intens-subiectivă şi, în acelaşi timp, obiectiv-chirugicală : alege doar acei autori, puţini, care îl învaţă să gîndească singur, îi citeşte intensiv, pe verticală, le demontează teoriile pînă în cele mai fine articulaţii, le descoperă contradicţiile, le recompune apoi şi îi reconciliază cu ei înşişi, ca să şi-i transforme în interlocutori, să-i deturneze şi să-i absoarbă în propriul “sistem”. Citiţi de Radu, Foucault, McLuhan sau Tocqueville încep să vorbească pe limba lui şi să-i sprijine teoriile, la fel cum – şi nu exagerez cu nimic – acel Gogol citit de Nabokov devenea nabokovian. Trebuie să mai spun că, deşi îşi petrece mult timp cu scrisul şi cititul, Radu nu e o fiinţă exsanguă, de hîrtie, dimpotrivă – are tensiunea, efervescenţa, combativitatea şi ochii lui Jacques Brel (cel din Mathilde, de pildă), poetul care îi e, cred, cel mai aproape.

Acum cîţiva ani, Radu s-a apucat să recitească Rousseau, Contractul social, mai ales pasajul celebru în care Rousseau încearcă să explice, printr-o analogie matematică, alcătuirea “voinţei generale” într-o societate. “Voinţa generală”  (la volonté générale) – care ţinteşte, fără greş, Interesul Comun (qui ne peut jamais errer) – ar rezulta din însumarea “algebrică” (“integrală”) a voinţelor particulare ale tuturor membrilor unei comunităţi politice, care îşi urmăresc, fiecare, interesele individuale. “Voinţa generală” se deosebeşte fundamental de “voinţa tuturor” (la volonté de tous), care ar echivala cu o diferenţă pur “aritmetică” între blocuri de voinţe (reprezentate prin sistemul de partide, de pildă) şi care ar putea ţinti un interes mai puţin “general”.

Pasajul din Rousseau conţine una dintre formulările problemei centrale din filosofia politică – cum putem afla binele comun? Radu a luat în serios analogia matematică a lui Rousseau (considerată de mulţi comentatori drept un casse-tête matematic redutabil), a întors-o pe toate feţele, a analizat-o pînă-n cele mai mici detalii, s-a consultat cu marii exegeţi (Philonenko, de pildă), a gîndit o metodă de operaţionalizare şi, cu ajutorul ei, a propus noi interpretări şi soluţii unor probleme discutate intens în filosofia politică de azi, în dezbaterile din jurul teoriilor democraţiei liberale, deliberative, epistemice. Cum mi-e imposibil să rezum aici teza lui Radu, o să-l las să mai spună doar cîteva cuvinte despre dezbaterile pomenite (urmăresc textul comunicării citate mai jos), drept introducere la pds.

În modelul democraţiei liberale, agregarea intereselor particulare ale indivizilor dintr-o comunitate politică se obţine prin vot – procedură de operaţionalizare a “voinţei tuturor”. De vreo douăzeci de ani încoace, spune Radu, filosofia politică încearcă o depăşire a acestui model, o reîntoarcere la “voinţa generală”, graţie teoriilor democraţiei deliberative (Habermas) şi teoriilor democraţiei epistemice – pentru acestea din urmă, procedurile democratice sînt similare cu o căutare a adevărului (= a Binelui Comun)  – de exemplu, argumentele bazate pe teorema juriului a lui Condorcet. În modelul liberal, deciziile democratice sînt legitime pentru că sînt rezultatul unor proceduri juste; în modelul epistemic, ele sînt legitime pentru că sînt rezultatul unor proceduri juste care, în plus, au tendinţa să dea rezultate “corecte”.                    

Şi acum, iată fragmentele pe care le-am ales pentru P.D.S.-ul ştiinţifico-politic – e vorba de o replică (critică) dată de Radu unui argument al lui David Estlund în favoarea deliberativismului, argument construit în jurul parabolei cu orbii şi elefantul, unde orbii sîntem noi, ca indivizi politici, iar elefantul – Binele Comun. Radu traduce parabola şi argumentul lui Estlund în termenii ”democraţiei algebrice”:

“Selon la métaphore de l’éléphant mobilisée pour illustrer cet argument, des aveugles touchant, chacun, une infime partie d’un éléphant, doivent identifier de quel animal il s’agit, tâche pour laquelle ils ont une compétence individuelle (moyenne) dramatiquement en dessous de 0.5 [...] : ils n’ont pratiquement aucune chance de trouver individuellement la bonne réponse. Mais si les mêmes aveugles mettent en commun leurs différentes perspectives tactiles sur le sujet, incarnant délibérativement le principe many heads are better than one, une majorité simple d’entre eux a de très grandes chances de se rendre compte qu’il s’agit d’un éléphant (et de voter en conséquence).”

“La collection des points (de vue) de la multitude aveugle n’est autre que la volonté de tous, une fonction éléphant f(x)=y associant à chaque membre du groupe (x) sa perspective tactile (y) sur le sujet. La volonté générale est, à la fois, dans leur co-appartenance, la somme des différences intersubjectives et la somme des perspectives individuelles, c’est-à-dire l’éléphant collectivement reconstitué. La totalisation différentielle et préférentielle, propre à l’intégrale, de la série d’accidents tactiles que sont les perceptions des aveugles dégage tout simplement la loi visuelle de la série et impose consensuellement la bonne réponse ‘(oui), c’est un éléphant.’”

Radu Dobrescu, “Quatre approches épistémiques de la démocratie et la bonne algèbre de Rousseau“, Congrès annuel de l’Association Canadienne de Science Politique, Carleton University, Ottawa, 27-29 mai 2009, p. 7 şi 14.

***

Dacă vreţi, mai puteţi citi un articol recent de-al lui – ”La distinction rousseauiste entre volonté de tous et volonté générale : une reconstruction mathématique et ses implications pour la théorie démocratique”, publicat în Revue canadienne de science politique, nr. 42, 2009, p. 467-490.

Teza de doctorat a lui Radu se numeşte Démocratie arithmétique, démocratie algébrique. Rousseau, la volonté générale et les petites différences. Şi-a susţinut-o la Université Laval, Québec, în 2007.  – o puteţi răsfoi/citi aici.

Radu a mai scris o carte care se cheamă V. Médias, démocratie, vitesse : une théorie construite dans un horizon McLuhan-Foucault şi a apărut la editura Babel, în 2002. Puteţi citi aici o recenzie de Alexandru Matei.

… şi pentru blogul ei - care mi-e cel mai bun dicţionar-ghid-îndreptar de poezie -, subliniez, cu drag, un fragment dintr-o scrisoare a lui Emil Brumaru către Lucian Raicu:

“Cînd eram student, am cunoscut un om de-un extraordinar rafinament, un degustător al poeziei franceze, psihopat sadea, venit pe meleagurile Iaşului din Bucureşti. Ducea o viaţă incredibilă. Scria poezie, dar se recomanda ‘arhitect’, pentru că, zicea el, ‘poezia e construcţie’. Drept care, cărămida necontînd, ci ansamblul, lua de la toţi cei care scriau, versuri, şi le monta în lungi poeme mitologice. Aceste poeme aveau fragmente de-o frumuseţe uluitoare alături de platitudini dezarmante. A murit foarte tînăr. Cred că nu avea 35 de ani. Mi-a fascinat adolescenţa. Ani de zile după aceea, la D***, îmi puneam fotografia lui pe masă şi, vrînd-nevrînd, mă apucam de scris. Ca o datorie faţă de încrederea ce mi-o arătase, primul, cînd, căzîndu-i nişte versuri de-ale mele, întîmplător, în mînă, m-a declarat poet! Ba a venit acasă la mine să-l convingă şi pe taică-meu! De ce mi-am amintit de toate astea? Fiindcă, de cîte ori mă întîlnea, îmi spunea: ‘Sois sage, ô ma Douleur, şi ţine-te tranchilă‘.

Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu, Polirom, 2004, p. 116.

… şi îi adaug o poveste-soră, un dar de la Radu Vancu:

””Arhitectul” lui Emil Brumaru a fost pentru mine un sudor. Prin anii 94-95, l-am cunoscut în crama “Naţional” de pe Podul Minciunilor – îmi recita, în serile acelea halucinate, paginile de început din “Lacrimi şi sfinţi”, paragrafe întregi din Istrati, zeci şi zeci de pasaje din Proust (îi spunea Marcel, ca în română – Ilie nu ştia, şi nu ştie nici azi, nici o limbă străină), toate “Nodurile şi semnele”, mantre de câte o pagină-două din “REM”-ul lui Cărtărescu, “Arta Popescu” aproape toată, de asemenea “Ieudul fără ieşire”… El însuşi poet, scria poeme narative neaşteptat de tradiţionaliste, cu catrene în care vorbea despre “caii amari ai disperării” ş.a.m.d. A fost, cred, primul cititor din afara cercului familial care s-a afolat după un text de-al meu (extraordinar de slab, de altfel, după cum îmi dădeam încă de atunci seama). Un om bun, mîşkinian pur-sânge.”

D-l Ioan Suciu, autorul blogului Mofturi de ochelarist, publica pe 28 iulie 2009 o insemnare intitulata “Sexualitatea la Kafka si Max Brod“. Este vorba de reproducerea integrala a unui fragment din cartea Testamente tradate, de Milan Kundera, aparuta in 2008 la Editura Humanitas, in traducerea lui Vlad Russo. Fragmentul a fost publicat, in premiera, in revista România literară (nr. 45, 2007), sub titlul “Umbra castratoare a sfîntului Garta” (partea a V-a).

Insemnarea d-lui Ioan Suciu nu contine nici o indicatie cu privire la sursa pasajelor copiate pe blogul dumnealui. Consider ca gestul d-lui Suciu este foarte grav si ca dovedeste o lipsa totala de respect fata de autorul Milan Kundera si fata de traducatorul Vlad Russo. 

Unele dintre cele mai frumoase texte pe care le-am citit în vara asta au fost articolele adunate sub titlul “Gloria Bistriţa“, suplimentul Observatorului Cultural dedicat poeziei de la Bistriţa. În cele opt pagini ale suplimentului – coordonat de un cristian -, Dan Coman, Ana Dragu, Florin Partene, Marin Mălaicu-Hondrari şi Gavril Ţărmure povestesc despre întîlnirile esenţiale cu oamenii care le-au “arătat poezia”, despre cărţile lor şi, mai ales, despre prietenia dintre ei, întemeiată pe credinţa firească în poezie. Printre poveşti – versuri, fotografii, cronici de Cristina Ispas, Doina Ioanid, Oana Cătălina Ninu, Silvia Dumitrache, Radu Vancu, Teodora Coman. Observatorul cultural şi-a propus să distribuie, împreună cu suplimentul, 150 de exemplare din Păpuşa de ceară – cartea Anei Dragu, publicată în 2008 de Editura Charmides.

un cristian încearcă să afle o explicaţie pentru densitatea excepţională de poeţi buni din Bistriţa: “Nimic nu pregătea acest val şi – iată – putem vorbi de un raft întreg de cărţi de cea mai bună calitate.” Marin Mălaicu-Hondrari crede că e o întîmplare: “Nu am nici o explicaţie pentru această ‘concentrare scriitoricească’, cred că lucrurile se întîmplă pur şi simplu. Mă îndoiesc să existe semne premergătoare apariţiei unui scriitor.”

Eu aş căuta, totuşi, cauzele fenomenului de la Bistriţa. Nimic nu e întîmplător. Trebuie să existe o explicaţie. Oamenii de ştiinţă au găsit explicaţii şi pentru alte fenomene naturale rarissime, cum ar fi fulgerul globular, curcubeul de foc, soarele de la miezul nopţii (de pildă, curcubeul de foc apare cînd razele soarelui cad pe cristalele de gheaţă din nori într-un unghi de exact 58°). Aş studia metodic, cu de-amănuntul şi exhaustiv meteorologia şi  distribuţia solurilor la Bistriţa, sistemul hidrografic al regiunii şi pînza de apă freatică, formele de relief şi formele de organizare politică din Evul Mediu şi sînt convins că, pînă la urmă, aş afla de ce, într-o luni, Dan Coman şi Florin Partene s-au dus la Sîngeorz-Băi să-l caute pe Marin Mălaicu-Hondrari şi cum se face că, într-o dimineaţă de mai tîrziu, “au aterizat la Gara de Nord cu o sacoşă plină cu păpuşi de ceară”.

Am o ipoteză: infrastructura rutieră şi feroviară a judeţului explică, măcar în parte, fenomenul de la Bistriţa. Nu e o ipoteză prozaică – să nu uităm că marile imperii s-au construit pe drumuri. Fără drumurile de la Rebrişoara la Năsăud, de la Năsăud la Maieru, de la Maieru la Sîngeorz-Băi, multe din poemele poeţilor din Bistriţa ar fi rămas nescrise. “Pentru că pe drumuri a început totul”, spune Ana Dragu.

Şi iată P.D.S.-ul de azi – poemul pe care-l scriu împreună Viorel Paraschivoiu, Ana Dragu, Dan Coman, Florin Partene, Marin Mălaicu-Hondrari, Gavril Ţărmure:

“Situaţia prin Bistritz”

“Într-o astfel de noapte, într-un copac, John mi-a povestit despre Paraschivoiu. Un dement turnîndu-şi necontenit rachiul pe gît, vorbind violent despre literatură, mereu despre literatură.

Într-o luni, la cafea, treaz şi proaspăt ras, Paraschivoiu ne-a vorbit despre Sîngeorz-Băi. Despre un tip pe care-l cunoscuse acolo şi care îl impresionase profund. Apoi, tot într-o luni, ne-am luat inima-n dinţi şi ne-am dus să-l căutăm… Două luni i-am vorbit lui Marin cu dumneavoastră.

Ne vedeam mai rar, mai des, mai rar. Scriam. Şi imediat ce scriam simţeam acut nevoia de-a citi celorlalţi doi. Aşa că urcam în trenuri şi călătoream trei sferturi de zi doar pentru a citi un poem, emoţionaţi şi speriaţi de ce vor spune ceilalţi.

Apoi, acum vreun an, a apărut Ana. Totul s-a mutat brusc în maşina ei : tutun, lăzi de cafea, portbagaje întregi de literatură. De vreun an n-am mai coborît din ‘La Poesia’, maşina asta care, sunînd din toate încheieturile, făcînd ca peştii şi ca varza, ne duce tot mai adînc în noapte, tot mai aproape de singura luminiţă care, de aici, prin parbrizul acesta murdar, se mai poate zări. Licărirea aceea nebună din ochii lui Paraschivoiu cînd vorbea despre literatură şi noi gonind înspre ea…” (1)

“Azi am decis să recarosez ‘La Poesia’. Nu-s în stare să conduc altă maşină.” (2)

“Viorel, Ioana, Dan, Marin şi cîteva umbre. Omul care a făcut pentru noi gaură în cer nu mai e. Întuneric şi jarul ţigării. Mormîntul lui Viorel Paraschivoiu e un pătuţ de copil, iar mie îmi vine să-l învelesc în fumul acesta. Nu mă întreb ce mă trezeşte noaptea. Agendele lui Marin, caietele lui Dan şi foile mele.” (3)

“E dimineaţă şi ştiu fără să ştiu că înainte de a se face noapte va apărea de undeva Marin, pentru încă un drum. Aşa cum ştiu că, în urmă cu un an, mă aştepta la o răscruce în Năsăud. Cînd l-am văzut de departe, amărît, plouat, zîmbitor şi mîndru ca un toreador, mi-am văzut o parte din suflet.” (4)

“Mi-au dat Cartea de iarnă (5) şi m-am apucat de lectura obligatorie. În cele cinci-şase ore pe care trenul le-a făcut de la Dej la Tîrgu-Mureş (deşi erau cam 100 de km), am învăţat toată cartea pe de rost.” (6)

“Se întîmplă să trec pe lîngă turnul Dogarilor, ori prin faţa Hotelului Codrişor şi, de fiecare dată, îmi răsună în urechi zgomotul greu, cadenţat, pe care îl făceau cerceii Angelei Marinescu la Bistriţa. Dar mi s-a întîmplat să trec şi pe largile bulevarde din Cordoba şi să aud tot cerceii Angelei Marinescu.” (7)

***

Ar mai trebui să cercetăm şi schimbările recente din clima şi din obiceiurile oamenilor din această Bistriţă pe care ne-au dăruit-o poeţii de la Bistriţa – o Bistriţă care e pretutindeni, acum -, fiindcă e cu neputinţă să fi rămas la fel după ce au apărut, chiar lîngă ei, Camera, Anul cîrtiţei galbene, Dicţionarul Mara, Iarbă pentru fiare, Păpuşa de ceară, Reverenţa, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, Cartea tuturor intenţiilor.

(1) Dan Coman, ”Camera”.

(2) Ana Dragu, ”Stăpîniţa”.

(3) Florin Partene, ”Copacul din agendă”.

(4) Ana Dragu, ”Stăpîniţa”.

(5) Ion Mureşan, Cartea de iarnă, Cartea Românească, 1981.

(6) ”M-au păcălit să învăţ pe de rost Cartea de iarnă şi asta m-a apropiat de poezia contemporană”, un cristian în dialog cu Gavril Ţărmure.

(7) Marin Mălaicu-Hondrari, ”Fotografii pe care aş fi vrut să le am”