Cam grea tema de la Pobby – PDS cu protozoare. Nu am reuşit să-mi dau seama cît de mult au fost cîntate euglenele verzi, amibele şi paramecii în poezia lumii, dar trebuie că poeţii cu aplecare spre infinitul mic, mai ales, le-au dat importanţa cuvenită. La ei, poate, şi la cei care laudă propăşirea ştiinţei  ai putea să “vezi pîn sticle-n microscoape fojgăieli dă parameci”, cum spune Mircea Cărtărescu în Levantul.

Tot încercînd să-mi aduc aminte dacă am citit vreo poezie cu protozoare, mi s-a făcut dor de manualul de zoologie pentru clasa a VI-a. A fost una dintre cărţile mele de căpătîi (printre ele se numără şi “Botanica”, manual pentru clasa a V-a). Pozele i le ştiam de dinainte să merg la şcoală, pe cele cu euglene şi cu amibe le ţin şi-acuma minte (pe parameci i-am cam uitat, cu anii…). Explicaţia acestor lecturi e simplă – cărţile părinţilor mei, profesori de biologie, mi se păreau mult mai interesante decît ale mele. O dovedesc adnotarile aplicate şi indescifrabile, cu carioca, de pe o Lume a animalelor după Brehm (Ed. Ştiinţifică, 1964) şi un Atlas zoologic monumental.

Dar să revin la protozoare. Am ales pentru azi un poem de Jacques Prévert. Mi-a plăcut, în primul rînd, pentru că am găsit în el o deviză care cred că s-ar potrivi PDS-iştilor : ”les amibes de nos amis sont nos amibes”. Şi, tot în primul rînd, pentru că pare mîzgălit pe un colţ de hîrtie, cu asocieri şi jocuri de cuvinte lăsate uneori de capul lor – un poem fragil, aşa cum i-a venit lui M. Prévert într-o dimineaţă tristă, cînd i se părea că scrisul nu prea are rost.

GRIFOUILLIS
dans le fouillis gris

La douleur
des fois c’est à vomir, trop à voir, à ressentir,
mon cœur a mal à la tête et ma tête a
des haut-le-cœur.
Mais les amibes de nos amis sont nos amibes, et
quand ceux que j’aime s’abîment et tombent
dans leurs petits abîmes, avec eux je tombe
et j’ai peur de les perdre,
c’est toujours pareil, un beau jour de
calendrier, il y a eu quelque chose
de cassé,
aucune vitre ne me reste tellement elle
a été brisée, qui, la vitre,
quelle vitre, quelle huître,
le vitrier est un ouvrier,
l’huîtrier est un oiseau,
et les huîtriers du Congo tombent
de vertige des roseaux,
rien à faire quoi qu’on dise,
se taire,
je ne suis pas le aujourd’hui, je suis
le hier, et demain je
le refuse des deux mains.
Dès demain, j’essaierai
mais qu’est-ce que j’essaierai…

(din Soleil de nuit)