De la Luiza şi Pobby, o leapşă deocheată: “ce-ar fi dac-ar găsi fiecare (după nevoi, după posibilităţi) cea mai bine scrisă şi cea mai prost scrisă scenă de-amor (adică sex, n. n.) din literatura română?” Ideea m-a amuzat foarte tare la început, dar în cursul căutărilor m-am cam întristat. Pentru că de fiecare dată cînd îmi pun asemenea întrebări gingaşe îmi dau seama cît de precare îmi sînt cunoştinţele de literatură română şi-mi pare rău. Cît despre posibilităţi, biblioteca mea de-aici e foarte modestă, iar în biblioteca universităţii din urbea Q*** nu se găseşte mare lucru, pe lîngă Moromeţii (în româna, dar şi traduşi în franceză şi în engleză), versuri de Tiberiu Utan (rămase, din fericire, netălmăcite), un metru cub de Virgil Gheorghiu şi un altul de Mircea Eliade (şi ei mai mult în franceză).
Nu ştiu multe scene de sex din literatura română, nici proaste, nici bune. Mai rău, cele pe care mi le-aduc aminte mai bine sînt din cărţile pe care le-am studiat cu toţii la şcoală : Cartea nunţii, Patul lui Procust, Rusoaica (vag), Ion etc. Nu m-am gîndit, pînă în ziua de azi, ce viaţă sexuală or fi avut Mara, Vitoria Lipan, cuplul Ilie-Catrina Moromete (dar am completat în gînd scena în care Birică o iubeşte pe Polina pe pămîntul reavăn, la Văgăuni). Am rămas cu impresia că, în literatura română, scenele de sex sînt în general ori eludate, ori parcimonioase, aluzive, rapide (viteza e, parcă, mai mare în romanele cu tematică rurală decît în cele urbane). Sigur, avem Povestea lui Ionică cel prost, unde la chose e descrisă direct, pe îndelete, cu detalii de o fineţe uimitoare pentru o poveste hard, de ”uliţă mică”. En passant, à propos de eludare, Răzvan Rădulescu găseşte o soluţie foarte ingenioasă în Teodosie cel Mic: descrie camera amorezilor bufniţa Kaliopi-minotaurul Samoil après la bataille. Mi se mai pare că, la problema scrisului despre sex, soluţiile oscilează între excesul de metaforizare şi excesul invers (grotesc, abject, concreteţe vulgară pur şi simplu), adică între prea multă literatură şi deloc literatură. Nu sînt în stare să susţin afirmaţia asta şi să spun, cu exemple, ce se află între cele două feluri extreme în care pot fi ratate scenele de sex.
Cît despre celelalte scene de sex colecţionate din cărţi mai mari sau mai mărunte, nu mi-au fost de-ajuns pentru o educaţie literar-sexuală solidă : Fraţii Jderi (Nasta îl împungea pe Ionuţ cu sînii bouri), La Medeleni (scena cînd Dănuţ îndrăzneşte să pună o mînă pe genunchiul Monicăi mi-a dat fiori erotici mai intenşi decît tot ce am citit mai tîrziu – atunci aveam şapte ani, cred), cîte ceva din Radu Tudoran (Fiul risipitor, parcă) şi altele asemenea. De-asta mi-a luat destul de multă vreme să înţeleg precis ce voia să spună Camil Petrescu cu femeile care ”îşi făceau din picioarele lor un colan în jurul gîtului bărbatului” (de-abia cînd am studiat-o în liceu am priceput).
***
Cea mai bine scrisă scenă de sex pe care am găsit-o e din Cimitirul Buna Vestire, capitolul 9. Dacă vreţi să citiţi-recitiţi, începeţi cu capitolul 8 – un frumos poem al urîţeniei. Domnişoara, nepoata profesorului, nu era prea frumoasă, de aceea studenţii profesorului îi preferau slujnicele casei. Într-o zi, domnişoara surprinde in actu un latinist cu servitoarea, o “gorjancă neagră” (citatul e cam lung: una din reuşitele scenei e o gradaţie pe care aş fi stricat-o dacă aş fi tăiat mai mult):
“Scandalizată de o presimţire, domnişoara veni de-a fuga şi dete de părete uşa uitată fără zăvor, tocmai cînd mărţişoarele ţărăncii, înghesuită cu capul de zid şi lovind cu creştetul faianţa, scoteau sute de cădelniţi. Răbdînd cu o bucurie adîncă şi utilizînd oftatul la perfectul simplu întrerupt, gorjanca bîlbîia o întrebare: “Ce făcuşi mamă, domnişorule?…
Domnişoara fu cutremurată şi scîrbită, dar şi-a rectificat fără să ştie, instantaneu, revolta, cu ispita irezistibilă a mînzei care a mirosit armăsarul. Scăpărînd din mădulare, ea puse, tremurînd, cîrligul şi încuie şi a doua uşă, care despărţea, printr-un vestibul îngust, pentru peşchire, coridorul de baie. O urechelniţă de foc o cutreiera din creştet la picioare şi de la picioare la ceafă. Ar fi voit să se intercaleze, să sufere maimuţa ei chinuită, din două străpungeri una, şi să fie izbită crîncen, cu aceeaş vigoare ritmică a spinărilor, puse una peste alta, încleştate la umeri şi izbite la şolduri. Lexicală, domnişoarei i s-a revelat brusc sensul unei zicale, pîn-atunci obscură, şi spiritul ei traduse imaginea exact : “Faire la bête à deux dos.“
Femeia neagră se încovoia, clătinată pe laturi ca o luntre. Făcînd cîte o jumătate de pas cu cu şase picioare la fiecare zmucire şi avînt şi reîntîlnire mai dîrje, mai vioaie şi mereu mai adîncă, grupul se deplasa, în spaţiul confortabil dintre păreţi, ca un compas cu mai multe vîrfuri. O tăietură de pepene spintecat cu briceagul pe dunga lui, îi trecu domnişoarei prin fire şi, halucinată, ea îşi lăsă să-i cadă fusta de satin, lepădă pantalonii băieţeşti de mătase. Cu mîinile-i frumoase de cimpanzeu se apucă de sînii tot atît de frumoşi, de elastici şi de mici ca ai fetelor cu spetezele drepte, şi-i strînse, dementă, între degete, de vîrfuri. Un răcnet îndoit precipita finalul, şi brutele, strînse mototol una într-alta, se prăbuşiră dîrdîind, ca supt o lovitură de harapnic, despărţite în cădere.
Răsturnaţi pe rînă, vinovaţii îşi deteră seama că fuseseră văzuţi de un complice care voia o participare. (…) Viezure ţepos şi musculat, bărbatul trăia întîia oară a tinereţii lui de mare zlătar o secundă de junglă. Abia împăcată, sălbătecia îi fu răscolită din nou, într-o urcare vijelioasă de vîrtej. Cu o mînă dedesubtul coapselor domnişoarei, care-i mînca gura, ca o rodie măcelărită, mîna cealaltă desfăcea ţoalele care mai rămîneau aninate de trup. Făptura lui de animal, obişnuit să lupte pe piatra pleşuvă în picioare, deştepta mitologia. Pornind pe dedesubtul genunchilor lăsaţi în legănare deasupra încheieturii coatelor lui şi ajungînd cu palmele groase dedesubtul trunchiului elastic, el şi-a ridicat prada de pe velinţă, treptat, pînă la o înnălţime care s-a potrivit singură, bîjbîind. În puterea omului edificat pe tălpi şi călcîie, fiinţa fragilă primi ruperea lungă şi sfărîmarea, străbătută în întregimea ei, în văzduh. Furtuna fu stîrnită pe rînd şi de trei ori carbonizată de trăsnet. Şi cînd într-o gigantică opintire mascului izbunci, o leşie fierbinte ajunse pîna la falangele degetelor mici. (…)
Împărtăşirea cu pămîntul viu anulase superstiţia de slugă şi de stăpînă în această posesiune a lui Lucifer pe din două, şi după ce a căzut leşinată domnişoara, otrăvită de marea beţie, sufocată şi zbătîndu-se ca de-o agonie, olteanca, pervertită subit şi patriciană, s-a tîrît, umblînd în genunchi pe covorul de sfoară, ca o ieşită din minţi. Gura ei flămîndă de sex căuta să se istovească. Stăpîna se întoarse pe brînci. Obrajii, pleoapele, cercelul moale al urechii, bărbia femeilor se mîngîiau de bărbatul înspăimîntat, ca într-o baie caldă, şi, goale cum erau, tăbărîră amîndouă pe el, să-l devore, ca nişte furnici deasupra unui greiere cu labele frînte.”
Vă rog să notaţi gradul sporit de dificultate al exerciţiului scriptural, dat fiind că e vorba de o scenă de sex în trei (o raritate în literatura română).
***
Scena de sex cea mai prost scrisă pe care am găsit-o e din Mircea Eliade, Maitreyi. Se întîmplă după cîteva săptămîni de săruturi şi mîngîieri preliminare. Maitreyi intră în camera lui Allan:
“_ Ce e cu tine, Maitreyi? De ce ai venit, Maitreyi? Ce ai, Maitreyi?
Nu mi-a răspuns nimic, ci numai şi-a deznodat marginea sari-ei şi a rămas goală pînă la pîntec, în cîteva gesturi pe care le-a împlinit cu ochii închişi strîngîndu-şi buzele şi oprindu-şi anevoie suspinul. Vedenia trupului ei gol, în acea foarte palidă boare luminoasă din odaie, m-a izbit ca un miracol pe care niciodată nu l-aş fi putut intui în toate amănuntele lui precise şi carnale. Căci dacă mă gîndeam adesea la prima noapte pe care o vom petrece împreună şi dacă îmi închipuiam însetat patul nostru unde o voi cunoaşte pe ea, niciodată nu-mi puteam închipui trupul adolescent al Maitreyiei, dezvelindu-se de bunăvoie şi din proprie pornire, noaptea, în faţa mea. Acest lucru nu mi-l puteam închipui, deşi visam uneori o unire vertiginoasă în împrejurări stranii. Mă lovea, în acest act, tocmai simplitatea şi naturaleţea lui; fecioara care vine singură în odaia logodnicului, pentru că nimic nu îi mai desparte de acum.
Încet-încet, am cuprins-o în braţe, ezitînd la început s-o apropii prea mult de mine, aşa prea goală cum era, dar întîlnindu-i şoldurile încă acoperite de sari, am coborît într-o singură mîngîiere mîinile de-a lungul spatelui ei arcuit şi am dezvelit-o pînă la pulpe, tremurînd tot de acest sacrilegiu şi îngenunchind în faţa acestui trup gol, care depăşise pentru mine orice frumuseţe şi participa acum la miracol. Şi-a înlănţuit ea singură braţele de umerii mei, implorîndu-mă să mă ridic, fără o vorbă (căci tremura toată, şi imensa bucurie care o adusese în odaia mea nu putea izgoni totuşi spaima ceasului acela). S-a apropiat de pat cu paşi mici şi moi, şi întreg trupul căpătase un alt ritm în acea înaintare. Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutîndu-mi perna. Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflînd şi chemîndu-mă. În clipa următoare închideam ferestrele cu oblonul de lemn, şi încăperea noastră se topi în întunerec. Am simţit-o lîngă mine, strîngîndu-se toată, parcă ar fi încercat să se ascundă, sa se uite. Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei. Nu-mi mai amintesc nimic apoi; căci am cunoscut-o fără să ştiu, fără memorie.”
***
În Maitreyi, scena de mai sus ar fi trebuit să fie un punct de maximă intensitate în poveste, şi nu e. Eliade se eschivează pur şi simplu, probabil pentru că îşi dă seama că i-ar fi dificil să meargă mai departe – nu-mi mai amintesc nimic apoi – deşi îşi aminteşte suspect de bine multe alte detalii. Nu prea aflăm ce se întîmplă nici în sufletul, darmite în trupul povestitorului. Înţelegem că i se pare că trăieşte un miracol (ne-o spune de două ori), vede arhetipurile (fecioara, logodnicul) mai bine decît o vede pe Maitreyi şi, mai ales, ştie cu certitidune ce e în sufletul ei (sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată etc.). Clişee. Şi deja din a doua noapte, Maitreyi descoperise gesturi de amantă care mă umileau. (Că tot veni vorba, nu vi se pare că literatura lui Mircea Eliade e cam supraevaluată? Un bun istoric al religiilor nu trebuie să fie neapărat un bun scriitor de literatură).
Sîntem foarte departe de urechelniţa de foc care-i cutreiera pe protagoniştii lui Arghezi din creştet la picioare şi de la picioare la ceafă, de femeia clătinată pe laturi ca o luntre, de compasul cu mai multe vîrfuri care înainta prin încăpere, de tăietura de pepene spintecat cu briceagul pe dunga lui care îi trece domnişoarei prin fire, de leşia fierbinte ajunsă pîna la falangele degetelor mici… Şi mai sînt atîtea şi-atîtea de admirat în scena lui Arghezi – mie mi se pare impecabilă.
***
Mi-ar plăcea să se joace de-a literatura română şi sexul şi BolaDeNieve, Zum, White Noise, Vera, Silviu Toma, Zmeul Clandestin, domnii care povestesc cîte-o carte într-o frază, precum şi oricine mai nimereşte pe aici.