Caligraf

Louis Fontaine Da Souza e un personaj din La littérature nazie en Amérique de Roberto Bolaño. Spre deosebire de alţi bartlebies, Da Souza nu pare să cunoască dificultăţile scrisului, dimpotrivă: publică diluvial exegeze monumentale, manifeste sociale, chiar şi un roman sentimental. Opera lui cea mai importantă, rămasă neterminată, e o critică a lui Sartre. De altfel, Bolaño îi face lui Da Souza un portret en forme de nausée. Un detaliu neliniştitor: din simpla enumeraţie de titluri ale părţilor, capitolelor şi anexelor din L’Être et le Néant se ivesc luciri de nebunie.

Louis Fontaine Da Souza (Rio de Janeiro, 1900 – Rio de Janeiro, 1977)

Auteur d’une précoce Réfutation de Voltaire (1921) qui lui valut des éloges des cercles littéraires catholiques du Brésil et l’admiration du monde universitaire étant donné l’ampleur de l’œuvre, six cent quarante pages, l’appareil critique et bibliographique et la manifeste jeunesse de l’auteur. En 1925, comme pour confirmer les expectatives provoquées par son premier livre, paraît la Réfutation de Diderot (cinq cent trente pages) et deux ans après la Réfutation d’Alembert (cinq cent quatre-vingt-dix pages), œuvres qui le placent au premier rang des philosophes catholiques du pays. (…)

En 1935, il passe quatre mois interné dans une clinique pour malades mentaux de Petrópolis.

En 1937 paraît La Question juive en Europe suivie d’un mémorandum sur la Question brésilienne, livre imposant, comme tous les livres qu’il écrit (cinq cent cinquante-deux pages), où il expose les dangers qui menacent le Brésil (désordre, promiscuité, criminalité) si le métissage se généralise. (…)

Il faut attendre 1955 pour qu’apparaisse Critique de “L’Être et le Néant” de Sartre, volume I (trois cent cinquante pages), qui traite uniquement des appendices deux et trois de l’introduction, “À la recherche de l’être”, de L’Être et le Néant. Ces appendices sont “Le cogito préréflexif et l’être du percipere” et “L’être du percipi”. (…)

En 1961, au beau milieu d’un silence sépulcral que même son propre éditeur ne rompt pas, paraît le quatrième volume (cinq cent cinquante-cinq pages) qui s’en prend aux cinq annexes (“La présence à soi”, “La facticité du pour-soi”, “Le pour-soi et l’être de la valeur”, “Le pour-soi et l’être des possibles”, “Le moi et le circuit de l’ipséité”) du premier chapitre (“Les structures immédiates du pour-soi”) et aux annexes deux et trois (“Ontologie de la temporalité, ‘a) La temporalité statique’, ‘b) Dynamique de la Temporalité” et “Temporalité originelle et temporalité psychique: la réflexion”) du deuxième chapitre (“La temporalité”) de la deuxième partie. (…)

En 1963, alors qu’il travaille au sixième volume, ses frères et ses neveux se voient contraints de l’interner de nouveau dans un établissement pour malades mentaux, où il restera jusqu’en 1970. Il ne se remettra plus à l’écriture. La mort le surprendra, sept ans plus tard, dans son confortable appartement de Leblon, à Rio, écoutant un disque du compositeur argentin Tito Vazquez et observant par la baie vitrée le crépuscule carioca, les voitures, les gens qui discutent sur les trottoirs, les lumières qui s’allument, s’éteignent, les fenêtres qui se ferment.

Roberto Bolaño, La littérature nazie en Amérique, Christian Bourgois éditeur, 2003, traduit de l’espagnol par Robert Amutio.

Les hasards de la lecture. L’enfant d’âge préscolaire et la littérature. À la recherché du tangara doré (tangara arthus arthus). Apparition inattendue d’Éric Chevillard.

Zum mă întreabă şi pe mine dacă vreau să povestesc despre ritualurile mele de cititor. Vreau, numai că nu mai am asemenea ritualuri în vremurile din urmă, vremuri de nevoinţă şi de métro, boulot, dodo. Îmi rămîne prea puţin timp pentru lectură, trec prin cărţi prea repede şi mă îndepărtez din ce în ce mai mult de visul meu de cititor: să mă transport cu totul în intimitatea scrisului scriitorilor care-mi plac. Nu mi-e de ajuns să le ştiu cărţile, am nevoie să le citesc şi jurnalele, scrisorile, întreaga dinastie de epitexte şi să aflu circumstanţele exacte în care au scris ”Eu o iubesc de o mie de ani pe doamna Sei Şonagon” şi toate frazele pe care n-o să le uit niciodată.

De fapt, dacă mă gîndesc bine, pentru mine mai importante sînt întîmplările cititului, nu ritualurile. Poate n-aş fi devenit cititorul care sînt dacă n-aş fi descoperit, într-o obscură şi fundamentală notă de subsol, o anumită carte, şi de la ea o alta şi-aşa mai departe.

Am, totuşi, unele tabieturi. O dată pe săptămînă măcar, colind metodic librăriile, caut prin biblioteci titlurile care mi se adună pe liste imperative, îmi reiau cercetări detectivistice ca să dau de urma altora – cu cît sînt mai greu de găsit, cu atît mi se par mai necesare (de pildă, încerc de vreo doi ani să găsesc un eseu despre comeraj ca strategie narativă, de Edgardo Cozarinsky, am ajuns să fiu convins că îmi e esenţial). Urc în autobuz, pe drum răsfoiesc mulţumit noile achiziţii, cobor din autobuz, trec pe lîngă casa cu motan galben la fereastra şi ajung acasă.

O carte nouă are parte întotdeauna de o primă lectură avidă şi febrilă, hotărîtoare pentru felul în care o să aud mai apoi vocea scriitorului şi cuvintele care sînt doar ale lui. Dar bucuriile primei întîlniri cu un autor, oricît ar fi de ameţitoare, nu se compară cu bucuriile temeinice ale recitirilor ritualice, pe îndelete, cu note şi glose copioase. Atunci înţeleg mai bine cum îşi urzeşte poveştile şi îşi filează metaforele, atunci îi văd degetele cum descurcă iţe narative, cum strecoară printre ele fire de aur şi verde, verde şi aur (sau de lînă, în cazul romanelor de postav greu ale lui Mihail Sadoveanu), cum deşiră, repară, migălesc la tigheluri.

Mi-amintesc cu plăcere de un ritual de lectură din studenţie. Cînd mi se făcea poftă de citit poezie mă duceam la o librărie de pe bulevardul Dacia, în faţa ambasadei Canadei. Găseam acolo, într-o claie peste grămadă în echilibru precar, tot felul de plachete şi volume de versuri, unele publicate de edituri obscure şi efemere. Citeam poezie mai ales primăvara, iar primăvara în Bucureşti începea aproape de librărie, mai precis la intersecţia dintre Dacia şi strada Galaţi. Citeam pe terase, în baruri şi cafenele, intram într-o stare de ebrietate lirică atît de avansată încît trebuia să mă ridic şi să umblu, să umblu bezmetic printr-un Bucureşti năucitor, pînă mă mai potoleam. Am rămas şi acum cu obiceiul ăsta.

Dar ritualul de lectură cel mai important pentru mine se petrecea dedemult, cînd nu învăţasem încă să citesc : dintr-o carte cu coperte albe cu picăţele portocalii, mama îmi citea şi-mi recitea povestirile care au stors şiroaie de lacrimi copilului universal – Puiul, Moartea căprioarei… Titlul cărţii era, totuşi, arid : Preşcolarul şi literatura. De la povestirile astea care-mi rupeau inima de fiecare dată, dădusem într-un fel de franciscanism elementar: îmi luam în grijă tot felul de vietăţi mici si neajutorate (rîndunici, gugustuci, iepuri, peşti, arici etc.). Le  făceam colivii, cuşti, acvarii, îi hrăneam cu pipete şi biberoane, mi-au fost fiecare celmaibunprieten, i-am îngropat în grădină, cu cruci şi lumînări, cînd s-au prăpădit din felurite cauze (voracitate felină, indigestie cu lăptuci, jale), am plîns cînd mamaia, îngrijorată de extinderea necropolei, mi-a cerut să renunţ la simbolurile religioase: ”mai trece vreun om pe drum, vede cruci şi zice : ia uite, o fi murit Sande (tataia), o fi murit Ionica (ea)…” De-atunci am rămas cu obiceiul să mă înconjor, în toate casele unde locuiesc, de cozi verticale şi afectuoase – sînt cele mai apte pentru supravieţuire.

Şi probabil tot de la Preşcolarul şi literatura mi se trage, şi acum, apetitul pentru poveşti din lumea celor care nu cuvîntă. Sînt întrutotul de acord cu Éric Chevilard cînd spune că literatura de azi (romanul mai ales) a devenit prea antropocentrică şi că e scandalos că în nici o carte (în afară de ale lui) nu găsim un tangara doré (tangara arthus arthus) :

”Le roman ne s’intéresse guère aux animaux. C’est une affaire d’hommes. Un habitat humain. C’est toujours plus ou moins l’immeuble de La Vie mode d’emploi. Le roman est la littérature de l’homme seul au monde. Il accrédite cette utopie sinistre. Ni hyène ni fourmi ni hérisson ni poulpe. Et je ne parle même pas du tangara doré.”

C’est d’ailleurs pourquoi j’appuie Éric Chevillard dans ses Trois tentatives pour réintroduire le tigre mangeur d’hommes dans le Lot-et-Garonne.

Mi-ar plăcea să povestească şi Cinabru şi Dragoş C. despre tabieturile lor de citit, dacă doresc. Aş întreba-o şi pe Luiza, deşi ştiu că i se pare că vorbim prea mult despre cărţi.

”Luni hobbiţii fac minuni…” Aţi ghicit, azi Emil Brumaru ne spune prin ce minune se poate depăşi blocajul scriitorului:

”Chestia cu frica în faţa colii albe cred că se poate rezolva aşa: se ia o coală liniată! Şi, dacă toate liniile astea paralele se întîlnesc, cum zice formidabilul Lobacevski, la infinit, înseamnă că toate cuvintele mele se vor întîlni şi ele, undeva, într-un fel de frăzoi unic.”

Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu, Polirom, 2004.

M-am gîndit să vă prezint un bartleby la fiecare început de săptămînă. Astăzi îl puteţi citi pe bartleby-ul meu preferat: e dintre cei care se plîng că vorbele s-au tocit şi s-au fanat de-atîta folosinţă:

”Si seulement j’avais des phrases qui ne soient pas connues, des paroles singulières dans une nouvelle langue qui n’ait jamais été employée et qui ne soit pas asservie à la répétition – et non pas une parole qui a perdu sa fraîcheur, déjà parlée par les hommes des temps anciens.”

Îl cheamă Khakheperresenb, a fost un scrib egiptean, rîndurile de mai sus le-a scris acum vreo patru mii de ani (nu-mi dau seama cît de exactă e traducerea). E, probabil, cea mai tonică lectură pentru cei care cred că totul a fost spus deja, în toate felurile.

L-am descoperit într-un articol de John Barth (care, la rîndul lui, îl împrumutase din cartea lui Walter Jackson Bate, The Burden of the Past and the English Poet, 1970).

Dragoş C. mi-a trimis şi mie întrebările primite de la Cătălin, un prieten de-al lui (are 13 ani şi-i plac întrebările fundamentale).

Care este cea mai bună carte citită de tine?

Nu ştiu, mi-ar fi mai uşor să-ţi spun de care mi-e cel mai drag. Aş pune pe primul loc Pale Fire al lui Nabokov sau Rayuela lui Cortazar, dacă nu mi s-ar părea că aş nedreptăţi multe altele. Oricum, pe cele două le-aş lua pe insula pustie, pe orice insulă.

Ai făcut cadou cărţi?

Da, bineînţeles. De cele mai multe ori, le dăruiesc pe cele care-mi plac mie. Cînd descopăr entuziast o carte, nu mă potolesc pînă n-o fac cadou vreunui prieten, chiar dacă-mi dau seama că e puţin probabil să-i induc aceeaşi dispoziţie. Anul trecut am cumpărat corespondenţa lui Nabokov în cîteva exemplare, ca să am rezerve.

Care este viitorul literaturii?

Luminos, ca şi trecutul ei. Într-o carte despre rostul literaturii am citit că nimic important nu s-a schimbat din trecutul îndepărtat pînă acum : stăm în continuare în jurul focului şi-l ascultăm, cu ochii mari, pe povestitorul tribului cum ne spune poveşti cu jaguari si tucani. În fiecare seară ne-ar putea spune o poveste nouă, fiindcă ştie cum să-şi permute, la infinit, jaguarii şi tucanii. Cartea e de Italo Calvino, poate o s-o răsfoieşti şi tu într-o zi. Dacă vrei neapărat istorii cu jaguari şi tucani, îţi recomand Povestaşul lui Mario Vargas Llosa.

În ce limbi ai citit cărţi?

În româna, franceză, engleză şi de o vreme buchisesc în spaniolă. Cea mai străină limbă străină mi s-a părut o variantă de română pe care am întîlnit-o într-un Bambi tradus prin anii 50, cred : scria acolo de Domnul “Epure”, “să’l” prindă vînătorii, “chiamă”, “înghiaţă” sîngele în vine, etc. Domnul Epure mi s-a părut atît de straniu scris aşa, că de-atunci am rămas cu o rezistenţă la reformele ortografice.

Ce cărţi “celebre” nu ţi-au plăcut?

N-am reuşit să-mi descopăr afinităţi cu Fraţii Karamazov, de pildă. Mai sînt şi altele, dar nu vreau să fiu nedrept cu ele: nu din vina lor nu mi-au plăcut.

Ce ţară a produs cea mai buna literatură?

Dragă Cătălin, dă-mi voie să fiu un pic pedant. Nu ţările produc literatură, ci scriitorii. Iar pe cei mai mari dintre ei i-ai mici dacă ai încerca să îi înscrii într-o tradiţie naţională. I-ai putea aşeza undeva “între naţional şi universal”, cum scrie în manualele de română, dar ar fi păcat: mai bine ai încerca să descoperi , în fiecare scriitor, ce e doar al lui -  ingeniozitatea cu care permută jaguari şi tucani într-un fel care-l deosebeşte de ceilalţi.

Altfel, am o slăbiciune pentru scriitorii francezi.

Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Sînt un cititor bulimic, din păcate. Cititul mă absoarbe atît de mult, încît nu-mi vine să mă opresc şi să-mi iau notiţe. Dar cărţile care-mi plac le-aş copia în întregime. Mi-aduc aminte că odată chiar am copiat într-o bibliotecă Dulapul îndrăgostit al lui Emil Brumaru, nu-l găsisem pe nicăieri. Îmi pare rău că n-am fost niciodată în stare să ţin un jurnal de lectură, astăzi m-aş fi amuzat cu impresiile de altădată şi, probabil, ţi-aş fi răspuns mai precis la întrebări.

Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?

2 126, şi cu asta pe care-am început-o azi se fac 2 127. Glumesc, nu le-am numărat.

Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Evit cărţile care mă plictisesc – bănuiesc că te referi la cele de literatură – îmi dau seama destul de repede dacă risc să mă apuce căscatul. Altminteri, am adormit adesea cu cărţi greoaie şi anoste în braţe, le citeam pentru că trebuia: dacă vreodată o să ai nevoie de un somnifer puternic, te-aş sfătui să încerci Habermas.

Ce înseamnă cărţile pentru tine?

Cînd citesc o carte frumoasă, am certitudinea că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile.

Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Nu prea am cărţi scumpe, nici comori de bibliofil. Poate corespondenţa lui Flaubert, în Pléiade.

Care este cel mai tare final la o carte citită?

“Il venait, en chantant, onze petites filles aveugles de l’orphelinat de Jules l’Apostolique.“

Care este cea mai influentă carte citită de tine?

Cred ca Levantul lui Mircea Cărtărescu. L-am cumpărat în 1990 (acum aproape 20 de ani!), într-o librărie din Turnu-Severin, am dat pe el Lei 45. M-a ajutat, printre altele, să capăt o înţelegere senină a literaturii şi să o văd ca pe o ”jucărea”.

Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?

Greu de spus, influenţe am suferit la toate vîrstele şi o să mai sufăr. Pe la începuturi, m-au influenţat Dumitru Almaş, Eusebiu Camilar şi alţi autori de povestiri istorice. La bunici, luam pene de gîscă din curte, le ascuţeam, le înmuiam în călimară şi scriam cronici şi mai eroice decît cele citite.

Mai tîrziu, a fost o perioadă cînd m-au influenţat Tratat de descompunere şi alte cărţi de Cioran, Conştiinţa nefericită de B. Fundoianu, Crainte et tremblement a lui Kierkegaard (Spaimă şi cutremurare, într-o tălmăcire românească din interbelic). Eram foarte nefericit, dar nu-mi mai aduc aminte din ce cauze. Nu te îngrijora, a fost un fenomen de generaţie.

Cît de repede citeşti o carte?

Cărţile noi le citesc repede. Apoi îmi pare rău că le-am terminat şi mă întorc, reiau pasaje, capitole, le savurez, îmi iau note. Îmi place foarte mult să recitesc.

Poate literatura să schimbe lumea?

Da, pentru că ne schimbăm cu fiecare carte citită. De pildă, ieri, sutele de cititori care au descoperit Madame Bovary au luat hotărîrea să-şi cenzureze de-acum înainte orice reverii şi înclinaţii spre automistificare, sporind astfel cantitatea de luciditate din lume (nu ştim cu ce consecinţe). Numai că, atunci cînd îşi propune explicit să schimbe lumea, literatura se prosteşte şi îşi pierde farmecul.

Uite ce a răspuns Nabokov la o întrebare asemănătoare, pusă de un jurnalist de la Writer’s Digest :

“Does the writer have a social responsibility?”

“NO. You owe me ten cents, Sir.“

(revista îi oferise lui Nabokov 200 de dolari pentru un articol de 2 000 de cuvinte).

Mulţumesc, Dragoş şi Cătălin. Mi-ar plăcea să răspundă şi În răspăr la întrebările astea, dacă doreşte.