Caligraf

D-l Ioan Suciu, autorul blogului Mofturi de ochelarist, publica pe 28 iulie 2009 o insemnare intitulata “Sexualitatea la Kafka si Max Brod“. Este vorba de reproducerea integrala a unui fragment din cartea Testamente tradate, de Milan Kundera, aparuta in 2008 la Editura Humanitas, in traducerea lui Vlad Russo. Fragmentul a fost publicat, in premiera, in revista România literară (nr. 45, 2007), sub titlul “Umbra castratoare a sfîntului Garta” (partea a V-a).

Insemnarea d-lui Ioan Suciu nu contine nici o indicatie cu privire la sursa pasajelor copiate pe blogul dumnealui. Consider ca gestul d-lui Suciu este foarte grav si ca dovedeste o lipsa totala de respect fata de autorul Milan Kundera si fata de traducatorul Vlad Russo. 

Critica literară ca asceză mundană. Teoria lotusului interior.

Domnul Iulian Băicuş – scriitor, critic literar şi asistent universitar la Facultatea de Litere din Bucureşti – publică pe blogul dumnealui o pledoarie pentru restabilirea prestigiului criticului literar. Este vorba, aflăm la sfîrşitul pledoariei, chiar de credo-ul domnului Iulian Băicuş în materie de critică literară.

Ca iubitor de literatură, mă sperii de fiecare dată cînd aud că statutul scriitorului e în declin, că oamenii nu mai citesc sau că, dacă citesc, nu mai arată cărţilor respectul cuvenit, că prestigiul criticii literare s-a pierdut sau e în pericol. Am citit cu înfrigurare textul domnului Iulian Băicuş şi, din fericire, n-am aflat nici un motiv serios de îngrijorare. Dar, ca să ne dăm seama de unde vin temerile domnului Iulian Băicuş, trebuie să-i explicităm un pic concepţia despre critica literară.

Pe de o parte, critica literară este o meserie printre altele :

“Critica literară e o profesiune ca oricare alta, ca să ajungi critic treci printr-o universitate, te specializezi la masteratul de studii literare, îţi dai doctoratul, dai zeci poate sute de examene, publici cărţi sau după caz, zeci, sute de cronici în revistele literare, îţi construieşti cu eforturi şi cu sacrificii materiale o bibliotecă, începînd din adolescenţă, şi abia după aceea te poţi numi critic literar, cînd eşti recunoscut ca atare, probabil în jurul vîrstei de 40 de ani, cînd atingi un punct de maturitate.”

Pe de altă parte, aptitudinea pentru critica literară e înnăscută; mai precis, e un dar divin :

“Critica e un har primit de la Dumnezeu cu care te naşti şi nu ai voie să-ţi baţi joc de el.”

După cum se vede, ca să-l înţelegem pe domnul Iulian Băicuş, trebuie mai întîi să încercăm să-i depăşim contradicţiile (inerente oricărei minţi critice sofisticate) şi să-l reconciliem cu sine însuşi. Cum poate fi critica literară profesie, competenţă dobîndită prin muncă şi har divin, în acelaşi timp? Concepţia domnului Iulian Băicuş mă duce cu gîndul la interpretarea lui Max Weber din Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Omul din doctrina calvinistă a predestinării, fiindcă nu ştie dacă se numără printre cei aleşi sau printre cei damnaţi, trebuie să-şi trăiască viaţa ca şi cum ar fi sortit mîntuirii, să-l slăvească pe Dumnezeu prin muncă, agonisire, cumpătare – reuşita terestră fiind văzută ca o confirmare a includerii printre cei aleşi. La fel, criticul literar trebuie să trăiască pe potriva harului cu care va fi fost binecuvîntat, să trudească pe băncile şcolii, să şi-l valideze prin examene şi diplome, să publice cu asiduitate. Comparaţia muncii de critic cu o asceză mundană vine să susţină paralela cu Weber :

“[Criticul] stă în bibliotecă şi citeşte, îşi pregăteşte cursurile sau discută cu studenţii, îşi scrie cărţile şi îşi vede de treaba lui, cu aceea perseveranţă de monah mirean, de călugăr laic [pentru mai multe sinonime vezi dicţionarul întocmit de Luiza Seche şi Mircea Seche, n. n.], care ar trebui să fie caracteristică oricărui cercetător.”

Într-adevăr, criticul literar este rezultatul unui îndelung efort ascetic:

“Cei care vor să ajungă critici literari [...] trebuie să o ia pe drumul cel lung şi anevoios, care presupune multă muncă, antrenament, sudoare, şi talent cultivat cu grijă, vezi teoria lotusului interior din teatrul Nô.”

Sînt de acord cu domnul Iulian Băicuş : ca să ajungi un bun critic literar, e nevoie de mult talent şi de multă muncă (cu o minimă rezervă în privinţa “sudorii” – criticului meu ideal îi displac concepţiile rurale sau sportive despre munca lui : preferă să muncească destins, cu uşurinţă). Am o mare admiraţie, amestecată cu o pioşenie nereţinută, faţă de criticii monumentali de la noi, iar una dintre marile mele nemulţumiri e că n-am cu mine aici, în străinătate, TOATE volumele lor grele şi temeinice. Am o mare admiraţie şi pentru criticii “tineri”, dar neamestecată cu pioşenie, pentru că îi simt mai prieteni. Mărturisesc că trimiterea la “teoria lotusului interior” nu mi se pare potrivită, dar e probabil din cauză că nu reuşesc să asociez această imagine cu Maiorescu, Lovinescu, Manolescu etc.

***

Criticul literar ca medic chirurg. Despre obiectivitatea criticii literare profesioniste

În opinia domnului Iulian Băicuş, criticul literar trebuie să fie rece şi lucid, asemenea unui “medic chirurg” (prelungind metafora medicală, sper ca domnul Iulian Băicuş să nu minimalizeze însemnătatea echipei de anestezişti, cînd îşi practică operaţiile). Îşi promite să “se apropie de cărţi exact ca pînă acum cu maximă detaşare”. Nimic surprinzător, prin urmare, în etica strictă pentru care pledează în credo-ul său:

“eşti obligat să te referi la conţinutul cărţii nu la persoana care a scris-o şi cu care poţi fi în diferite relaţii de prietenie, de colaborare bazată pe tot felul de interese de natură mai mult sau mai puţin ocultă, nu ai voie să scrii despre cărţile soţului tău, sau ale prietenilor foarte apropiaţi ai acestuia. Dacă o faci, fă-o la modul obiectiv, pentru că literatura română nu se scrie în gaşcă şi istoriile literare sunt opera unor critici literari nu ale amatorilor.”

O deontologie un pic cam rudimentară, probabil din raţiuni pur euristice. Revenind la “apropierea de cărţi cu maximă detaşare”, sînt convins că domnul Iulian Băicuş ştie mai bine decît mine că opoziţia obiectivitate/subiectivitate în materie de judecăţi despre literatură e una extrem de simplistă şi că noţiunile de explicaţie, interpretare, înţelegere au fost şi sînt obiectul unor dezbateri nesfîrşite. Eu cred că o “înţelegere afectuoasă” a unui autor nu prejudiciază “obiectivitatea” (merci, À rebours, că mi-ai vorbit despre frumoasa noţiune de “divinaţie”). Şi că un critic poate scrie despre un autor cu drag ŞI fără părtinire. Gîndiţi-vă, domnule Iulian Băicuş, că dacă Lucian Raicu s-ar fi comportat en chirurgien, n-am mai avea acum Învingătorul şi Cu Tolstoi. Că, dacă doamna Ioana Pârvulescu n-ar scrie “despre literatură, cu bucurie”, n-am mai avea afectuosul şi taxonomic-obiectivul Alfabet al doamnelor…

În contrast cu criticul literar obiectiv, credo-ul presupune un cititor obişnuit naiv, dominat de afecte, cu păreri nedemne de luat în seamă:

“Mitul lui “lector in fabula”, a cititorului bine intenţionat şi bun la suflet, care era invitat de toţi să participe la anchetele revistelor literare, cot la cot cu criticii de meserie, s-a spart ca o bulă de săpun.”

O înţelegere a noţiunii de « lector in fabula » ca mit mi se pare discutabilă. Cît despre participarea cititorilor obişnuiţi la anchetele literare, nu cred că a fost vreodată pusă pe picior de egalitate cu participarea criticilor profesionişti.

***

Blogurile şi eroziunea prestigiului criticului literar

Aşadar, critica literară este pentru domnul Iulian Băicuş o asceză mundană, iar exerciţiul ei se bazează, oximoronic, pe o “apropiere de cărţi cu maximă detaşare”. Din această perspectivă, nu e de mirare că blogurile de cărţi sînt văzute ca un factor de coroziune pentru prestigiul criticii literare : ele combină, pernicios, amatorismul şi subiectivismul “cititorului obişnuit”. E o vedere simplistă pe care-o întîlnesc plictisitor de des în ultima vreme. Nu cred că merită osteneala unei refutatio en bonne et due forme. Dintre blogurile pe care le citesc, niciunul nu pretinde să concureze critica literară profesionistă. Blogurile despre cărţi sînt un spaţiu de discuţie şi atît.

Fiindcă domnului Iulian Băicuş îi plac speculaţiile vertiginoase, o să-mi permit şi eu să decolez un pic, ghidat de Umberto Eco. Asemenea ipoteze enorme – pierderea prestigiului unei instituţii culturale – şi lamentaţiile aferente apar frecvent în discuţiile despre revoluţiile mediilor de comunicare/formare. În articolele lui despre viitorul cărţii, Eco spune că înlocuirea unui mediu de comunicare cu un altul stîrneşte recurent frici apocaliptice de tipul “ceci tuera cela” – după expresia lapidară a lui Frollo din Notre-Dame de Paris, cînd contemplă cartea şi catedrala. Frollo vede în carte dispariţia catedralei, adică a culturii religioase tradiţionale. Ceci tuera cela: cartea tipărită înlocuieşte manuscrisul şi catedrala ca moduri autorizate (şi rezervate unei elite) de producţie şi de transmitere ale acestei culturi, face posibilă libera interpretare a Scripturilor, erodează valorile sociale de bază etc.

Tot astfel (haideţi să ne ţinem de mînă şi să sărim peste veacuri), blogurile literare favorizează proliferarea comentariilor neautorizate despre cărţi, bulversează axiologiile şi duc la pierderea prestigiului criticii literare. Or, ceci ne tue pas cela – în loc să ne plîngem că tout se perd, ar fi mai folositor să ne gîndim la ce cîştigăm.

***

V-aş ruga să notaţi, domnule Iulian Băicuş, că m-am străduit să vă comentez credo-ul cu toată înţelegerea de care am fost în stare. Am făcut abstracţie de afirmaţiile descalificant de răuvoitoare la adresa redactorilor numărului “Eminescu” din Dilema şi a LucieiT şi v-am răspuns ca unui interlocutor demn de luat în consideraţie. Permiteţi-mi să vă dau un sfat : cred că ar trebui să vă preocupe mai întîi şi-ntîi prestigiul dumneavoastră de critic şi de profesor şi de-abia apoi prestigiul criticului literar în general.

***

LATER EDIT:

Puteţi citi aici răspunsul edificator al domnului Iulian Băicuş. Printre altele, aţi putea afla că ar fi putut invoca

“tot felul de teorii filosofice, în afara celei invocate de Caligraf, cea a lui Max Weber, mă bucur că a invocat studiul acestuia despre etica protestantă, eu mă gîndisem la altceva, la teorii neoplatonice, care pun accent pe inspiraţie şi pe zona transcendentă din care aceasta se naşte.”

Nu putem decît să-l felicităm că s-a abţinut.

Dragoş C. mi-a trimis şi mie întrebările primite de la Cătălin, un prieten de-al lui (are 13 ani şi-i plac întrebările fundamentale).

Care este cea mai bună carte citită de tine?

Nu ştiu, mi-ar fi mai uşor să-ţi spun de care mi-e cel mai drag. Aş pune pe primul loc Pale Fire al lui Nabokov sau Rayuela lui Cortazar, dacă nu mi s-ar părea că aş nedreptăţi multe altele. Oricum, pe cele două le-aş lua pe insula pustie, pe orice insulă.

Ai făcut cadou cărţi?

Da, bineînţeles. De cele mai multe ori, le dăruiesc pe cele care-mi plac mie. Cînd descopăr entuziast o carte, nu mă potolesc pînă n-o fac cadou vreunui prieten, chiar dacă-mi dau seama că e puţin probabil să-i induc aceeaşi dispoziţie. Anul trecut am cumpărat corespondenţa lui Nabokov în cîteva exemplare, ca să am rezerve.

Care este viitorul literaturii?

Luminos, ca şi trecutul ei. Într-o carte despre rostul literaturii am citit că nimic important nu s-a schimbat din trecutul îndepărtat pînă acum : stăm în continuare în jurul focului şi-l ascultăm, cu ochii mari, pe povestitorul tribului cum ne spune poveşti cu jaguari si tucani. În fiecare seară ne-ar putea spune o poveste nouă, fiindcă ştie cum să-şi permute, la infinit, jaguarii şi tucanii. Cartea e de Italo Calvino, poate o s-o răsfoieşti şi tu într-o zi. Dacă vrei neapărat istorii cu jaguari şi tucani, îţi recomand Povestaşul lui Mario Vargas Llosa.

În ce limbi ai citit cărţi?

În româna, franceză, engleză şi de o vreme buchisesc în spaniolă. Cea mai străină limbă străină mi s-a părut o variantă de română pe care am întîlnit-o într-un Bambi tradus prin anii 50, cred : scria acolo de Domnul “Epure”, “să’l” prindă vînătorii, “chiamă”, “înghiaţă” sîngele în vine, etc. Domnul Epure mi s-a părut atît de straniu scris aşa, că de-atunci am rămas cu o rezistenţă la reformele ortografice.

Ce cărţi “celebre” nu ţi-au plăcut?

N-am reuşit să-mi descopăr afinităţi cu Fraţii Karamazov, de pildă. Mai sînt şi altele, dar nu vreau să fiu nedrept cu ele: nu din vina lor nu mi-au plăcut.

Ce ţară a produs cea mai buna literatură?

Dragă Cătălin, dă-mi voie să fiu un pic pedant. Nu ţările produc literatură, ci scriitorii. Iar pe cei mai mari dintre ei i-ai mici dacă ai încerca să îi înscrii într-o tradiţie naţională. I-ai putea aşeza undeva “între naţional şi universal”, cum scrie în manualele de română, dar ar fi păcat: mai bine ai încerca să descoperi , în fiecare scriitor, ce e doar al lui -  ingeniozitatea cu care permută jaguari şi tucani într-un fel care-l deosebeşte de ceilalţi.

Altfel, am o slăbiciune pentru scriitorii francezi.

Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Sînt un cititor bulimic, din păcate. Cititul mă absoarbe atît de mult, încît nu-mi vine să mă opresc şi să-mi iau notiţe. Dar cărţile care-mi plac le-aş copia în întregime. Mi-aduc aminte că odată chiar am copiat într-o bibliotecă Dulapul îndrăgostit al lui Emil Brumaru, nu-l găsisem pe nicăieri. Îmi pare rău că n-am fost niciodată în stare să ţin un jurnal de lectură, astăzi m-aş fi amuzat cu impresiile de altădată şi, probabil, ţi-aş fi răspuns mai precis la întrebări.

Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?

2 126, şi cu asta pe care-am început-o azi se fac 2 127. Glumesc, nu le-am numărat.

Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Evit cărţile care mă plictisesc – bănuiesc că te referi la cele de literatură – îmi dau seama destul de repede dacă risc să mă apuce căscatul. Altminteri, am adormit adesea cu cărţi greoaie şi anoste în braţe, le citeam pentru că trebuia: dacă vreodată o să ai nevoie de un somnifer puternic, te-aş sfătui să încerci Habermas.

Ce înseamnă cărţile pentru tine?

Cînd citesc o carte frumoasă, am certitudinea că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile.

Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Nu prea am cărţi scumpe, nici comori de bibliofil. Poate corespondenţa lui Flaubert, în Pléiade.

Care este cel mai tare final la o carte citită?

“Il venait, en chantant, onze petites filles aveugles de l’orphelinat de Jules l’Apostolique.“

Care este cea mai influentă carte citită de tine?

Cred ca Levantul lui Mircea Cărtărescu. L-am cumpărat în 1990 (acum aproape 20 de ani!), într-o librărie din Turnu-Severin, am dat pe el Lei 45. M-a ajutat, printre altele, să capăt o înţelegere senină a literaturii şi să o văd ca pe o ”jucărea”.

Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?

Greu de spus, influenţe am suferit la toate vîrstele şi o să mai sufăr. Pe la începuturi, m-au influenţat Dumitru Almaş, Eusebiu Camilar şi alţi autori de povestiri istorice. La bunici, luam pene de gîscă din curte, le ascuţeam, le înmuiam în călimară şi scriam cronici şi mai eroice decît cele citite.

Mai tîrziu, a fost o perioadă cînd m-au influenţat Tratat de descompunere şi alte cărţi de Cioran, Conştiinţa nefericită de B. Fundoianu, Crainte et tremblement a lui Kierkegaard (Spaimă şi cutremurare, într-o tălmăcire românească din interbelic). Eram foarte nefericit, dar nu-mi mai aduc aminte din ce cauze. Nu te îngrijora, a fost un fenomen de generaţie.

Cît de repede citeşti o carte?

Cărţile noi le citesc repede. Apoi îmi pare rău că le-am terminat şi mă întorc, reiau pasaje, capitole, le savurez, îmi iau note. Îmi place foarte mult să recitesc.

Poate literatura să schimbe lumea?

Da, pentru că ne schimbăm cu fiecare carte citită. De pildă, ieri, sutele de cititori care au descoperit Madame Bovary au luat hotărîrea să-şi cenzureze de-acum înainte orice reverii şi înclinaţii spre automistificare, sporind astfel cantitatea de luciditate din lume (nu ştim cu ce consecinţe). Numai că, atunci cînd îşi propune explicit să schimbe lumea, literatura se prosteşte şi îşi pierde farmecul.

Uite ce a răspuns Nabokov la o întrebare asemănătoare, pusă de un jurnalist de la Writer’s Digest :

“Does the writer have a social responsibility?”

“NO. You owe me ten cents, Sir.“

(revista îi oferise lui Nabokov 200 de dolari pentru un articol de 2 000 de cuvinte).

Mulţumesc, Dragoş şi Cătălin. Mi-ar plăcea să răspundă şi În răspăr la întrebările astea, dacă doreşte.