Caligraf

Prima oară am auzit de Nicanor Parra de la Luiza. Apoi, din nişte cronici la Apropierea, am aflat că Marin Mălaicu-Hondrari îl traduce în română. Bolaño spune că nu prea l-au înţeles cînd a trecut printre ei, au văzut doar un “meteorit întunecat”. De-ajuns ca să citesc o carte cu antipoeme de-ale lui, din care am înţeles că antipoezia e tot poezie, deci din poezie nu se poate ieşi (cum arată şi fragmentul de manifest de mai jos).

Corolar: un festival “Anti-poezia e la Bistriţa”, organizat de Anti-Marin Mălaicu-Hondrari (Îndepărtarea), ar fi la fel de frumos cum a fost “Poezia e la Bistriţa“?

MANIFIESTO

Señoras y señores,
Ésta es nuestra última palabra.
- Nuestra primera y última palabra -
Los poetas bajaron del Olimpo.

Para nuestros mayores
La poesia fue un objeto de lujo
Pero para nosotros
Es un articulo de primera necesidad:
No podemos vivir sin poesia.

A diferencia de nuestros mayores
- Y esto lo digo con todo respeto -
Nosotros sostenemos
Que el poeta no es un alquimista.
El poeta es un hombre como todos
Un albañil que construye su muro:
Un constructor de puertas y ventanas.

Nosotros conversamos
En el lenguaje de todos los días
No creemos en signos cabalísticos.

Además una cosa:
El poeta está ahí
Para que el árbol no crezca torcido.

Éste es nuestro mensaje.
Nosotros denunciamos al poeta demiurgo
Al poeta Barata
Al poeta Ratón de Biblioteca.
Todos estos señores
- Y esto lo digo con mucho respeto -
Deben ser procesados y juzgados
Por construir castillos en el aire
Por malgastar el espacio y el tiempo
Redactando sonetos a la luna
Por agrupar palabras al azar
A la última moda de París.
Para nosotros no:
El pensamiento no nace en la boca
Nace en el corazón del corazón.

Nosotros repudiamos
La poesía de gafas oscuras
La poesía de capa y espada
La poesía de sombrero alón.
Propiciamos en cambio
La poesía a ojo desnudo
La poesía a pecho descubierto
La poesía a cabeza desnuda.

No creemos en ninfas ni tritones.
La poesía tiene que ser esto:
Una muchacha rodeada de espigas
O no ser absolutamente nada. (…)

- Nicanor Parra, Anti-Poemas. Antologia (1944-1969), Seix Barral, 1972 -

(m-a convins manifestul, deşi n-am prea înţeles ce e muchacha rodeada de espigas : )

Pentru că blogul ăsta e foarte leneş, îi dedic pds-ul de azi. E din Yann Martel, Viaţa lui Pi, tradus de mine, liber şi pe sărite, după o ediţie în franceză:

”Singurul obicei al leneşului este indolenţa. În medie, doarme sau se odihneşte douăzeci de ore pe zi. Perioada cea mai activă din viaţa cotidiană a unui leneş începe la apusul soarelui, dacă folosim cuvîntul activ în sensul lui cel mai destins. Cînd se mişcă prin copaci în felul lui aparte, cu capul în jos de-a lungul crengilor, poate atinge o viteză de patru sute de metri pe oră, dacă este motivat, adică de patru sute de ori mai încet decît un ghepard motivat. În ciuda tuturor eforturilor sale, leneşul se mişcă doar de cinci ori mai repede decît un melc. Dacă nimic nu-l stimulează, are nevoie de o oră ca să parcurgă patru-cinci metri. ‘Cînd se mişcă, mişcarea îi e întotdeauna lentă şi deliberată’ , crede Tirler (1966).

Zoologii sînt înca uluiţi de lentoarea reacţiilor leneşului. ‘Dacă treziţi un leneş adormit, o să arunce priviri somnoroase în toate direcţiile, în afară de cea în care vă găsiţi’ (Beebe, 1926). Motivul pentru care îşi dă osteneala să privească nu poate fi stabilit cu certitudine, dat fiind că leneşul vede totul ca prin ceaţă. Cît despre auz, leneşul nu este surd - cum s-a presupus -, ci puţin interesat de sunete. Beebe povesteşte că nişte leneşi care dormeau sau mîncau au reacţionat foarte slab la focuri de armă trase în imediata lor apropiere. Modul lent de viaţă este reflectat şi în metabolismul lui: leneşul îşi petrece timpul digerînd mîncarea. Somnolenţa şi lenea îl ţin la adăpost de pericole, departe de jaguari, de oceloţi, de harpii si de anaconde.

Leneşul duce o viaţă paşnică, vegetariană, în deplină armonie cu lumea înconjurătoare. ‘Are întotdeauna un surîs binevoitor pe buze’, declară Tirler.”

După Martel, ”leneşii odihnindu-se seamănă cu nişte yoghini răsturnaţi cu capul în jos, adînciţi în meditaţie, sau cu nişte ermiţi retraşi în rugăciune, în orice caz cu nişte fiinţe a căror viaţă interioară scapă oricărei cercetări de tip scientist.” De altfel, personajul-povestitor din Viata lui Pi are, pe lîngă o licenţă în zoologie cu un memoriu despre glanda tiroidă a leneşului, o licenţă în teologie cu o lucrare despre teoria cosmogonică a lui Isaac Luria, un mare cabalist din sec. XVI. Mărturiseşte că i se întîmplă să confunde cele doua cîmpuri de specializare. ”Am ales leneşul pentru că firea lui calmă, tăcută, introspectivă mă ajuta să-mi liniştesc sufletul devastat”.

De citit, în completare, un eseu de Pynchon - Nearer, my Couch, to Thee, înainte sau după Ice Age : )

Dacă vă dor dinţii şi vă e frică de dentişti şi de uneltele lor de tortură, adică de cleşti, ace, freze, sonde, diverse alte instrumente rotative cu baionetă sau cu turbină, cu motor electric sau pneumatic, vă recomand în primul rînd să mergeţi la prietena mea, Alina, are cabinet pe Grande Allée. De cînd am cunoscut-o, asociez gingăşia şi tandreţea cu tratamentele de canal.

Şi tot în primul rînd, vă rog să citiţi acest poem de Ion Stratan, care ne aduce aminte că şi dentiştii pot fi trişti. E, clar, un poem care “transcende simpla dentistică” (după poem, o să aflaţi cui îi aparţine expresia asta).

Dentistul tristule

ninge sulfuric plouă sulfuros
întunericul a developat absenţele
lăsaţi-vă-n holuri încet
trenciul şi zdrenţele

îţi arăt dinţii
şi crezi că rîd
plîng şi crezi
că mă doare

dentistule tristule
limpede floare

îţi dau dantura să o îmbraci
îţi dărui nervii să mi-i omori

lungule albule
cînd te însori?

plouă sulfuric ninge sulfuros
zîmbet sub ploaia de măduvă
sub ninsoarea de os

dintele rece
s-a cariat, îmi urcă ţeasta
soare ce doare

tu-l vei reface, caldule fadule
ce căutai pe culoare?

stă ghemuită fierea în ei
lungă, înaltă în dinţii scunzi

dentistule tristule
unde te-ascunzi?

***

“Poor teeth and great prose”

Cînd copiam poemul lui Ion Stratan, mi-am adus aminte că Martin Amis îi dedică dentistului personal un capitol, dacă nu mai multe, din memoriile lui (Experience) şi cu prilejul ăsta glosează erudit pe tema durerilor de dinţi ale unor mari scriitori.

Question : How many of these three noted stylists - James Joyce, Vladimir Nabokov and Martin Amis - suffered catastrophic tooth-loss in their early-to-middle forties? Answer: All three.

“Nofing left”

În cazul lui Nabokov (n. 1899), Amis citează începutul abrupt al unei scrisori către prietenul Edmund Wilson :

November 23, 1943 -Кeмбриджъ Бостонскій

Dear Bunny,

some of them had little red cherries - abscesses - and the man in white was pleased when they came out whole, together with the crimson ivory. My tongue feels like somebody coming home and finding his furniture gone. The plate will only be ready next week - and I am orally a cripple. He said there could be no question of my going to Cape Cod. It is a bitter disappointment.

Episodul, cizelat ca un dinte de porţelan, e inserat mai tîrziu în Pnin:

A warm flow of pain was gradually replacing the ice and wood of the anesthetic in his thawing, still half-dead, abominably martyred mouth… His tongue, a fat sleek seal, used to flop and slide so happily among the familiar rocks, checking the contours of a battered but still secure kingdom, plunging from cave to cove, nuzzling that notch, finding a shred of sweet seaweed in the same old cleft; but now not a landmark remained, and all there existed was a great dark wound, a terra incognita of gums which dread and disgust forbade one to investigate.

După ce-şi pierde dinţii, observă Amis, bietul Pnin o pierde şi pe Liza - I haf nofing left, nofing, nofing!

“Transcending the purely dental”

Dinţii lui Joyce, născut în 1882, rezistă pînă în 1923. În 1907 îi scrie fratelui său, Stanislas: My mouth is full of decayed teeth and my soul of decayed ambitions… Operaţiile complicate pe care le suferă, descrise de Amis cu detalii tehnice generoase, m-au înfricoşat mai mult decît toate vizitele mele la dentist împreună cu toate cîte mi le-am închipuit.

Amis povesteşte că primeşte la un moment dat un articol intitulat “James Joyce’s Ulysses and Dentistry”, semnat de Horacio Martinez, D.D.S. (adică Doctor of Dental Surgery), apărut în Bulletin of the History of Dentistry. Subtitlurile articolului sună cam aşa: Joyce Appreciated Dental Health, Joyce Abhorred Dental Disease, Joyce Advocated Prevention, Joyce Valued Dental Treatment and Joyce Observed Dental Habits. It is high time to extend Joyce’s readership among members of the dental profession, consideră autorul, iar Amis se grăbeşte să ne asigure că nu e vorba doar de o lectură literală, cum am putea crede.

There is much in the book that transcends the purely dental. Martinez îşi bazează studiul pe observaţii care pot fi înţelese numai de joycieni şi de dentişti: Curiously, when Joyce refers to some not exactly likeable characters, he again points out their teeth, but as if they belonged to animals - animals that have each one of the three masticatory mechanisms of the omnivorous human being, i. e., rodents, the herbivorous, and the carnivorous… In three successive occasions, we read “With rats-teeth bared he muttered…”, “… smiling in all her herbivorous buckteeth…”, and “cynically, his weasel teeth bared yellow…”.

Horacio Martinez fiind din Buenos Aires, Martin Amis se întreabă, normal, dacă nu cumva e victima unei farse borgesiene-bioy-casariene. Răspunsul mai bine îl aflaţi din carte.

***

Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei 80, Editura Vlasie, 1993.

Dear Bunny, Dear Volodya. The Nabokov-Wilson Letters, 1940-1971. Edited, annotated, and with an introductory essay by Simon Karlinsky, University of California Press, 2001.

Martin Amis, Experience, Hyperion, 2000.

“N-aveam intenţia să scriu. Probabil c-am avut-o iniţial, să ajung şi eu scriitor. (…) Dar eram aşa de convins că n-am să ajung niciodată în situaţia respectivă, că nu mi-am mai pus problema. Plecam de la titluri, n-aveam intenţia să comunic ceva sau să fac texte meşteşugite, s-aduc vorba, să ascund, să amîn.“

„Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie” - interviu realizat de Doina Ioanid, Cezar Gheorghe, un cristian, Observator cultural, nr. 517/2010.

”Cet homme subtil et soucieux avait toujours rêvé de découvrir la tonalité des seins, leur polyphonie.

‘Parce qu’ils en ont une, pensait-il, ils en ont une. Chaque sein a une nuance musicale. Le tout est de la trouver.’

Dans les cabinets particuliers, les femmes demeuraient impressionnées lorsqu’il tirait de la poche intérieure de sa redingote un petit marteau dont il frappait leur seins. On eût dit le dentiste lorsqu’il donne de petits coups sur la dentition du patient, ou le médecin qui ausculte ou examine par un procédé nouveau.

‘Ce qu’il faut perfectionner, c’est le marteau… Les seins ont leur note parfaite, mais il est très difficile de l’en faire sortir. Ce qu’il faut perfectionner, c’est le marteau…

Et il perfectionna le marteau, grâce à quoi, un jour, il put assembler les notes les plus délicieuses pour un concert idéal.

Il disposait en rang les femmes aux seins différents, depuis les seins aigus, criards, frivoles et retroussés comme les cornes des petits chevreaux, jusqu’aux seins opulents, tombants, graves, qui donnaient la basse; parfois, il était inutile de faire sonner le sein droit ou gauche car ils donnaient une note étrangère à la gamme dont faisaient partie les femmes. Le marteau se gardait bien de frapper ce sein atonal.

Elle avait quelque chose de fantastique, la silhouette du grand et extraordinaire xylophoniste devant ces seins soumis, qui s’offraient avec une endurance sincère comme si les plus émouvantes de leurs notes étaient directement sorties du cœur. Parfois, lorsque le morceau était long et violent, une certaine douleur se dessinait chez la femme au sein le plus sollicité, le gauche ou le droit, qui tenait la note la plus haute et la plus souvent répétée de la partition.”

Ramón Gómez de la Serna, Seins, Actes Sud, 1998 [1917], traduit de l’espagnol par Benito Pelegrin.

Să vedem …

Să vedem, ar putea graiurile mele
Să-ţi vie ca nişte inele,
Ca nişte brăţări, ca nişte cercei?
Încearcă-le! Uite o dată unul, o dată cinci, o dată trei,
Părechi şi despărechiate,
Sau odată pe toate!

Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde
Şi le-am făcut rotunde:
Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,
Neputându-le face tămâie
Şi scârbit de diamante limpezi şi lucii.
Uite, de pildă, unul în chipul crucii,
Ar pune un semn turbure de lumină
Subt bărbia ta de fată creştină.
Altul îşi agaţă de aţă
Gogoloiul de ceaţă.

Să vedem, din atâta sărăcie,
Să vedem, nu se ştie,
Ce ţi-ar veni mai bine,
Lucrurile goale, lucrurile pline,
Grele sau uşoare?
Căci toate sunt mărţişoare.

(Tudor Arghezi)

“17, —- ROAD,
—–DEVON
JUNE 7, 1944

DEAR SERGEANT X,

I hope you will forgive me for having taken 38 days to begin our correspondence but, I have been extremely busy as my aunt has undergone streptococcus of the throat and nearly perished and I have been justifiably saddled with one responsibility after another. However I have thought of you frequently and of the extremely pleasant afternoon we spent in each other’s company on April 30, 1944 between 3:45 and 4:15 P.M. in case it slipped your mind.

We are all tremendously excited and overawed about D Day and only hope that it will bring about the swift termination of the war and a method of existence that is ridiculous to say the least. Charles and I are both quite concerned about you; we hope you were not among those who made the first initial assault upon the Cotentin Peninsula. Were you? Please reply as speedily as possible. My warmest regards to your wife.

Sincerely yours,

ESMA

P.S. I am taking the liberty of enclosing my wristwatch which you may keep in your possession for the duration of the conflict. I did not observe whether you were wearing one during our brief association, but this one is extremely water-proof and shockproof as well as having many other virtues among which one can tell at what velocity one is walking if one wishes. I am quite certain that you will use it to greater advantage in these difficult days than I ever can and that you will accept it as a lucky talisman.

Charles, whom I am teaching to read and write and whom I am finding an extremely intelligent novice, wishes to add a few words. Please write as soon as you have the time and inclination.

HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO LOVE AND KISSES CHALES”

J. D. Salinger, “For Esmé with Love and Squalor“, Nine Stories.

Pentru azi, temă de la Luiza: poeme cu nori. Am ales ”Norii” lui Borges, un poem-tratat în care sînt expuse principiile nefologiei:  norii (şi nu aerul, nici apa, nici focul) sînt esenţa şi aparenţa tuturor lucrurilor. Nu există nici un lucru care să nu fie un nor.

No habrá una sola cosa que no sea
una nube. Lo son las catedrales
de vasta piedra y bíblicos cristales
que el tiempo allanará. Lo es la Odisea.
que cambia como el mar. Algo hay distinto
cada vez que la abrimos. El reflejo
de tu cara ya es otro en el espejo
y el día es un dudoso laberinto.
Somos los que se van. La numerosa
nube que se deshace en el poniente
es nuestra imagen. Incesantemente
la rosa se convierte en otra rosa.
Eres nube. Eres mar, eres olvido.
Eres también aquello que has perdido.

N-am găsit nici o traducere în română. Aşa că am început să traduc eu sonetul lui Borges, mai exact să-l masacrez mot-à-mot, vă rog să mă iertaţi. Şi să mă ajutaţi, că e păcat să-l stric.

Nu există nici un lucru care să nu fie un nor.
Nori sînt catedralele cu-arcade şi vitralii
Pe care timpul o să le allanar… Nor e şi Odiseea,
Schimbătoare ca marea. Niciodată aceeaşi,
cînd o deschidem. Chipul tău în oglindă e altul se schimbă,
iar ziua e un labirint înşelător.
Sîntem cei ce se duc trecători. Norii care se risipesc la asfinţit
Sînt chipul nostru. Fără-ncetare,
La rosa se convierte en otra rosa.
Eşti nor, eşti mare, eşti uitare.
Eşti cel pe care tocmai l-ai pierdut.

***

“Cu nimic nu seamănă mai mult Sorin Gherguţ decît cu un leu bărbierit, un leu roşcovan din seria celor care pot fi găsiţi în ouăle Kinder. Cînd îşi aşează pe nas nişte ochelari bătrîneşti, el aduce un pic şi cu Eric Clapton, cel de pe coperta albumului ‘unplugged’. Mezinul culegerii este, ca orice mezin, şi răsfăţatul cenaclului, unde poemele sale ţicnite, dadaiste, uneori strălucitoare asemenea celor mai evoluate experienţe surrealiste, alteori frizînd stupiditatea absolută (şi absolut deliberată) a unor ‘poeme’ de avangardă, stîrnesc întotdeauna mari hohote de rîs. Cred că de la lecturile din Cenaclul de Luni n-am mai ascultat un poet cu atît umor şi atîta cruzime în acelaşi timp. Textele lui îmi aduc aminte de paralogismul numărătoarelor infantile şi de ‘poeţii’ nebuni descoperiţi de suprarealişti.”

(Mircea Cărtărescu - “Şase pre-texte pentru un volum colectiv”, Tablou de familie, Editura Leka-Brîncuş, 1995).

pică & pleacă

semăn cu toţi poeţii acestei lumi
dar eu nu sînt - vai, nu sînt - poet.

scriu ca să am ce-i arăta unui fiu
scriu de frică
scriu ca să am ce arăta la o fiică

şi mai tîrziu
cînd lampa se strică
şi locul se face sălciu
şi inima mică

şi vai, cum mă fac eu că ştiu.
şi nu ştiu nimică!

doresc să scriu poemul în care la sfîrşit
să vină cineva cu un cuţit
visez să scriu poemele din care
să iasă cineva şi să omoare

într-o lume-n care greu mi-e să rezist
să rămîn ce-am fost: intertextualist
greu, cum este sa fii geniu
la sfîrşit de mileniu

şi mai tîrziu
cînd lampa se face mai mică
şi corpul zglobiu
şi gîndul mai viu

scriu numai un poem din care pică
sălbatică, dar dulce, o gagică
scriu numai un poem din care vine
păşind uşor, dar sigur, către mine

mai scriu apoi un vers. Din care pleacă
mai tristă, mai urîtă, mai săracă.

(Poemul a fost citit la Berlin în Lunga noapte a liricii româneşti şi a apărut în broşura de prezentare a evenimentului, broşură pe care am primit-o tot prin PDS AIR - mulţumesc încă o dată, Zum)

Tema pds-ului de azi, primită de la Teodora, ne cerea să găsim poeme în care poeţii vorbesc despre alţi poeţi. “Dar nu la modul abstract, ca entităţi textuale, ci concret-biografic.” Acuma, poemul pe care l-am ales eu e despre poeţi, mai precis despre prietenie între poeţi, numai că nu e “concret biografic” decît în aparenţă. În esenţă, am putea spune chiar că e un poem triplu distilat şi triplu rafinat, fiindcă e scris după un poem de Radu Vancu, la rîndul lui scris după un poem de Ion Mureşan (care poem şi el ar fi un remake - am aflat azi, citind “Summa ethilica“, o cronică a lui Paul Cernat despre Monstrul fericit, volumul lui Radu Vancu).

Poemul de sîmbăta asta e scris de Constantin Acosmei, se numeşte “Poem” şi a apărut în volumul Nasturi în lanul de porumb (Editura Brumar, 2008).

Poem

Lui V. Leac, Radu Vancu & Co.

Vai săracii, vai, săracii prieteni ai celui care nu ştie să bea!
Nici lor nu le zice nimeni o vorbă bună, ci au parte numai
de jigniri şi de insulte, mai ales către dimineaţă, cînd pe păcătos,
din senin, îl cuprinde amocul. Îşi aţinteşte în gol ochii sticloşi
şi în inima lui creşte abrupt un munte de ură (face pe prostul,
face pe deşteptul, face pe nebunul, se dă de ceasul morţii…),
iar ei încearcă să-l potolească şi de nimic nu le mai tihneşte.

El sare la bătaie clătindîndu-se şi ei îl reţin cu o mînă discretă,
dar fermă. El răstoarnă sticle, sparge pahare şi scrumiere,
prăbuşindu-se de pe scaun, şi ei plătesc stricăciunile pe ascuns,
ca să nu-l ia barmanul furios de-o aripă şi să-l azvîrle în stradă,
după ce îi altoieşte vreo cîteva, să-şi aducă aminte a doua zi.

Cînd se năpusteşte la closet, cineva îl însoţeşte şi are grijă
să nu calce în gol pe trepte, să nu cadă cumva în cap şi să-şi spargă
ochelarii. Îi ţine fruntea în palme cît vomită, apoi îl spală pe
ochi la chiuvetă. Îl sprijină să meargă înapoi la masă, deşi,
la cum sughite, l-ar putea împroşca din cap pînă-n picioare.

Cînd se crapă de ziuă îl cară mai mult în spate pînă acasă,
după ce un taximetrist a refuzat să-l lase să se urce în maşină.
Încearcă să-l oprească să se lege de trecătorii somnoroşi care
au început să meargă la muncă şi cărora uşor le sare ţandăra.
Pînă la urmă îi îmbunează şi pe gardienii flegmatici care vor
să-i dea o amendă usturătoare pentru tulburarea liniştii publice.

Ajunşi în faţa uşii, îşi dau seama că fraierul şi-a pierdut cheile
şi atunci unul care stă mai aproape îl ia la el acasă, îl descalţă
şi îl întinde în patul lui, îi aduce un lighean la căpătîi şi îl lasă
să doarmă. Cînd se trezeşte, într-un tîrziu, îi face o cafea amară
şi fumează împreună în bucatărie, în tăcerea cea mai apăsătoare.

Iar cînd se întîlnesc din nou cu toţii, se uită încurcaţi la mutra lui
aproape inocentă (fiindcă, bineînţeles, nu-şi mai aminteşte nimic)
şi se feresc să-i povestească toate măscările făcute în noaptea cu
pricina. În zadar, în zadar îi este lui atunci foarte, foarte ruşine.

***

Nasturi în lanul de porumb l-am primit în dar de la Zum, prin PDS AIR. Mulţumesc mult de tot! Printre poeţii care au mai călătorit cu PDS AIR (The Wings of Poetry) pe ruta Berlin-Québec şi retur îi putem pomeni pe Simona Popescu, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Vasile Leac, Sorin Gherguţ şi mulţi alţii, şi toţi, dar absolut toţi, au declarat că au trăit o plăcută experienţă de zbor la bordul aeronavelor noastre.