Caligraf

“17, —- ROAD,
—–DEVON
JUNE 7, 1944

DEAR SERGEANT X,

I hope you will forgive me for having taken 38 days to begin our correspondence but, I have been extremely busy as my aunt has undergone streptococcus of the throat and nearly perished and I have been justifiably saddled with one responsibility after another. However I have thought of you frequently and of the extremely pleasant afternoon we spent in each other’s company on April 30, 1944 between 3:45 and 4:15 P.M. in case it slipped your mind.

We are all tremendously excited and overawed about D Day and only hope that it will bring about the swift termination of the war and a method of existence that is ridiculous to say the least. Charles and I are both quite concerned about you; we hope you were not among those who made the first initial assault upon the Cotentin Peninsula. Were you? Please reply as speedily as possible. My warmest regards to your wife.

Sincerely yours,

ESMA

P.S. I am taking the liberty of enclosing my wristwatch which you may keep in your possession for the duration of the conflict. I did not observe whether you were wearing one during our brief association, but this one is extremely water-proof and shockproof as well as having many other virtues among which one can tell at what velocity one is walking if one wishes. I am quite certain that you will use it to greater advantage in these difficult days than I ever can and that you will accept it as a lucky talisman.

Charles, whom I am teaching to read and write and whom I am finding an extremely intelligent novice, wishes to add a few words. Please write as soon as you have the time and inclination.

HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO LOVE AND KISSES CHALES”

J. D. Salinger, “For Esmé with Love and Squalor“, Nine Stories.

Pentru azi, temă de la Luiza: poeme cu nori. Am ales ”Norii” lui Borges, un poem-tratat în care sînt expuse principiile nefologiei:  norii (şi nu aerul, nici apa, nici focul) sînt esenţa şi aparenţa tuturor lucrurilor. Nu există nici un lucru care să nu fie un nor.

No habrá una sola cosa que no sea
una nube. Lo son las catedrales
de vasta piedra y bíblicos cristales
que el tiempo allanará. Lo es la Odisea.
que cambia como el mar. Algo hay distinto
cada vez que la abrimos. El reflejo
de tu cara ya es otro en el espejo
y el día es un dudoso laberinto.
Somos los que se van. La numerosa
nube que se deshace en el poniente
es nuestra imagen. Incesantemente
la rosa se convierte en otra rosa.
Eres nube. Eres mar, eres olvido.
Eres también aquello que has perdido.

N-am găsit nici o traducere în română. Aşa că am început să traduc eu sonetul lui Borges, mai exact să-l masacrez mot-à-mot, vă rog să mă iertaţi. Şi să mă ajutaţi, că e păcat să-l stric.

Nu există nici un lucru care să nu fie un nor.
Nori sînt catedralele cu-arcade şi vitralii
Pe care timpul o să le allanar… Nor e şi Odiseea,
Schimbătoare ca marea. Niciodată aceeaşi,
cînd o deschidem. Chipul tău în oglindă e altul se schimbă,
iar ziua e un labirint înşelător.
Sîntem cei ce se duc trecători. Norii care se risipesc la asfinţit
Sînt chipul nostru. Fără-ncetare,
La rosa se convierte en otra rosa.
Eşti nor, eşti mare, eşti uitare.
Eşti cel pe care tocmai l-ai pierdut.

***

“Cu nimic nu seamănă mai mult Sorin Gherguţ decît cu un leu bărbierit, un leu roşcovan din seria celor care pot fi găsiţi în ouăle Kinder. Cînd îşi aşează pe nas nişte ochelari bătrîneşti, el aduce un pic şi cu Eric Clapton, cel de pe coperta albumului ‘unplugged’. Mezinul culegerii este, ca orice mezin, şi răsfăţatul cenaclului, unde poemele sale ţicnite, dadaiste, uneori strălucitoare asemenea celor mai evoluate experienţe surrealiste, alteori frizînd stupiditatea absolută (şi absolut deliberată) a unor ‘poeme’ de avangardă, stîrnesc întotdeauna mari hohote de rîs. Cred că de la lecturile din Cenaclul de Luni n-am mai ascultat un poet cu atît umor şi atîta cruzime în acelaşi timp. Textele lui îmi aduc aminte de paralogismul numărătoarelor infantile şi de ‘poeţii’ nebuni descoperiţi de suprarealişti.”

(Mircea Cărtărescu - “Şase pre-texte pentru un volum colectiv”, Tablou de familie, Editura Leka-Brîncuş, 1995).

pică & pleacă

semăn cu toţi poeţii acestei lumi
dar eu nu sînt - vai, nu sînt - poet.

scriu ca să am ce-i arăta unui fiu
scriu de frică
scriu ca să am ce arăta la o fiică

şi mai tîrziu
cînd lampa se strică
şi locul se face sălciu
şi inima mică

şi vai, cum mă fac eu că ştiu.
şi nu ştiu nimică!

doresc să scriu poemul în care la sfîrşit
să vină cineva cu un cuţit
visez să scriu poemele din care
să iasă cineva şi să omoare

într-o lume-n care greu mi-e să rezist
să rămîn ce-am fost: intertextualist
greu, cum este sa fii geniu
la sfîrşit de mileniu

şi mai tîrziu
cînd lampa se face mai mică
şi corpul zglobiu
şi gîndul mai viu

scriu numai un poem din care pică
sălbatică, dar dulce, o gagică
scriu numai un poem din care vine
păşind uşor, dar sigur, către mine

mai scriu apoi un vers. Din care pleacă
mai tristă, mai urîtă, mai săracă.

(Poemul a fost citit la Berlin în Lunga noapte a liricii româneşti şi a apărut în broşura de prezentare a evenimentului, broşură pe care am primit-o tot prin PDS AIR - mulţumesc încă o dată, Zum)

Tema pds-ului de azi, primită de la Teodora, ne cerea să găsim poeme în care poeţii vorbesc despre alţi poeţi. “Dar nu la modul abstract, ca entităţi textuale, ci concret-biografic.” Acuma, poemul pe care l-am ales eu e despre poeţi, mai precis despre prietenie între poeţi, numai că nu e “concret biografic” decît în aparenţă. În esenţă, am putea spune chiar că e un poem triplu distilat şi triplu rafinat, fiindcă e scris după un poem de Radu Vancu, la rîndul lui scris după un poem de Ion Mureşan (care poem şi el ar fi un remake - am aflat azi, citind “Summa ethilica“, o cronică a lui Paul Cernat despre Monstrul fericit, volumul lui Radu Vancu).

Poemul de sîmbăta asta e scris de Constantin Acosmei, se numeşte “Poem” şi a apărut în volumul Nasturi în lanul de porumb (Editura Brumar, 2008).

Poem

Lui V. Leac, Radu Vancu & Co.

Vai săracii, vai, săracii prieteni ai celui care nu ştie să bea!
Nici lor nu le zice nimeni o vorbă bună, ci au parte numai
de jigniri şi de insulte, mai ales către dimineaţă, cînd pe păcătos,
din senin, îl cuprinde amocul. Îşi aţinteşte în gol ochii sticloşi
şi în inima lui creşte abrupt un munte de ură (face pe prostul,
face pe deşteptul, face pe nebunul, se dă de ceasul morţii…),
iar ei încearcă să-l potolească şi de nimic nu le mai tihneşte.

El sare la bătaie clătindîndu-se şi ei îl reţin cu o mînă discretă,
dar fermă. El răstoarnă sticle, sparge pahare şi scrumiere,
prăbuşindu-se de pe scaun, şi ei plătesc stricăciunile pe ascuns,
ca să nu-l ia barmanul furios de-o aripă şi să-l azvîrle în stradă,
după ce îi altoieşte vreo cîteva, să-şi aducă aminte a doua zi.

Cînd se năpusteşte la closet, cineva îl însoţeşte şi are grijă
să nu calce în gol pe trepte, să nu cadă cumva în cap şi să-şi spargă
ochelarii. Îi ţine fruntea în palme cît vomită, apoi îl spală pe
ochi la chiuvetă. Îl sprijină să meargă înapoi la masă, deşi,
la cum sughite, l-ar putea împroşca din cap pînă-n picioare.

Cînd se crapă de ziuă îl cară mai mult în spate pînă acasă,
după ce un taximetrist a refuzat să-l lase să se urce în maşină.
Încearcă să-l oprească să se lege de trecătorii somnoroşi care
au început să meargă la muncă şi cărora uşor le sare ţandăra.
Pînă la urmă îi îmbunează şi pe gardienii flegmatici care vor
să-i dea o amendă usturătoare pentru tulburarea liniştii publice.

Ajunşi în faţa uşii, îşi dau seama că fraierul şi-a pierdut cheile
şi atunci unul care stă mai aproape îl ia la el acasă, îl descalţă
şi îl întinde în patul lui, îi aduce un lighean la căpătîi şi îl lasă
să doarmă. Cînd se trezeşte, într-un tîrziu, îi face o cafea amară
şi fumează împreună în bucatărie, în tăcerea cea mai apăsătoare.

Iar cînd se întîlnesc din nou cu toţii, se uită încurcaţi la mutra lui
aproape inocentă (fiindcă, bineînţeles, nu-şi mai aminteşte nimic)
şi se feresc să-i povestească toate măscările făcute în noaptea cu
pricina. În zadar, în zadar îi este lui atunci foarte, foarte ruşine.

***

Nasturi în lanul de porumb l-am primit în dar de la Zum, prin PDS AIR. Mulţumesc mult de tot! Printre poeţii care au mai călătorit cu PDS AIR (The Wings of Poetry) pe ruta Berlin-Québec şi retur îi putem pomeni pe Simona Popescu, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Vasile Leac, Sorin Gherguţ şi mulţi alţii, şi toţi, dar absolut toţi, au declarat că au trăit o plăcută experienţă de zbor la bordul aeronavelor noastre.

Pentru sîmbăta asta am ales un poem de Dan Coman - tocmai a recitat la Sibiu din Dicţionarul Mara, la o întîlnire unde au mai fost şi alţi doi “poeţi de cartier”, Radu Vancu şi Claudiu Komartin.

Nopţile mici

în ultimul timp n-am mai prins decît nopţile mici
alea care nu acoperă mai mult decît doi-trei oameni şi
care nu au răcoare nici întuneric
mai degrabă un soi de sfîrşeală

în astfel de nopţi somnul e o mare, o foarte mare măgărie
căci într-un astfel de somn apare oboseala şi
dintr-o musculiţă albastră se transformă într-un cîine mort
pe care oricît l-ai împinge nu se mai clinteşte din mijlocul frunţii

şi noi mai bine de un an n-am mai prins decît astfel de nopţi
nopţi mici care abia-abia ne mai acoperă
de n-ar fi strigătele marei cred că am înnebuni

strigătele marei sunt douăsprezece la număr într-o noapte ca asta
strigăte care nu fac zgomot nu zornăie nu ţiuie-n gol

căci strigătele marei nu vin din spaimă nici din nesomn
mai degrabă dintr-un respect înnăscut pentru cafea

şi noi, noi mai bine de un an de douăsprezece ori pe noapte
sărim în picioare şi atît cît ţine strigătul acesta fără zgomot
fără zgomot tragem un fox nebun în jurul pătuţului.

Dan Coman, Dicţionarul Mara (ghidul tatălui : 0-2 ani), Cartier, 2009.

***

Trebuie să spun - şi sper să nu se supere pe mine Dicţionarul Mara - că eu am l-am citit (şi) ca pe un dicţionar practic. Chiar ca pe un “ghid al tatălui”, ad litteram. Adică voiam să aflu, din poeme, pînă cînd a avut Mara colici şi cu ce i-au trecut, cu Kolik sau cu Ovol? adormea singură în pătuţul ei sau trebuia să o legene şi să-i cînte? ce-i cînta Dan Coman “luptătoarei de summo”, cînd îi cînta? Cam astea sînt întrebările de care mai sînt în stare după nopţile mici.

Mărturisesc, uitînd de modestie, că eu am mers foarte departe în materie de cîntece de leagăn. Chiar mai departe decît Victor Hugo. Am început ca toată lumea, cu Nani, nani, în perioada cînd Niculaie avea colici. N-a fost de ajuns : nu-i alinam durerile, se plictisea, mă plictiseam şi eu. Am adăugat în repertoriu Melc, melc, codobelc, Trei iezi cucuieţi, Gărgăriţă-Riţă şi alte cîntece pentru copii. Cel mai mare succes l-am avut cu un cîntec învăţat la Muzică printr-a treia : ”Porumbiţă, o drăguţă / Unde-ţi speli tu oare / Fulgişorii, ochişorii / Dalbele-aripioare… ” Succes poate nu e termenul cel mai potrivit, că tot nu reuşeam să-l adorm, la primele audiţii se uita la mine cu ochii mari, apoi iar se plictisea. Cînd au început durerile de dinţi, a trebuit să-mi lărgesc repertoriul - am făcut un mega-mix cu toate cîntecele de care-am zis, am adăugat Lhasa (Sur la marée haute), Vincent Delerm (Cosmopolitan), Jennifer Lopez (mai ales Que hiciste), precum şi altele pe care mi-e ruşine să le menţionez. Degeaba, tot adormea greu.

Nu-i mai cînta, poate de-asta nu doarme copilu’, mi-au sugerat prietenii. Aşa că mi-am schimbat strategia : nu-i mai cînt, îl ţin lipit de mine, scot un zumzet-mormăit difuz, ca să produc un fel de rezonanţă care i se transmite şi lui. Îl linişteşte. Singura problemă e că, de la o vreme, mă apucă mormăitul-zumzăitul şi cînd nu-l adorm pe Niculaie. Eram odată cu pisica la tuns (coupe lion, ca de obicei) şi o ţineam, că nu-i place. Mai erau o gramadă de pisici si de cîini acolo, care la tuns, care la spălat, care la uscat, toţi miorlăiau, tremurau, scînceau. Nu mi-am dat seama ca începusem să şşşşşşşşşşşşşş şi să le zumzăi-mormăi decît cînd a întrebat cineva de-acolo : ce-i cu zgomotu’-ăsta?, iar doamna care tundea pisica a răspuns : domnu’ de-aici face aşa, nu ştiu de ce. Dacă se ceartă doi oameni pe stradă, mai încolo - fac imediat: şşşşşşşşşşş şi încep să le cînt, ca să-i potolesc şi să-i împac. Dacă autobuzul 7 scrîşneşte din frîne cînd opreşte în staţie, şşşşşşşşşşş şi încep automat să-i zumzăi-mormăi şi lui. Dacă începe să viscolească tare peste Québec - la fel. Aşa am inventat eu cîntecul de leagăn total.

Poemul de sîmbăta asta l-am ales pentru Radu Vancu, cu gîndul la “Sebastian în vis“, poemele-bebeluşe pe care le scrie sub ochii noştri.

E un poem din cartea Arta de a fi bunic, scrisă chiar de un Poet Bunic pentru nepoţii lui, Jeanne şi George. La începutul cărţii Jeanne are zece luni, iar George doi ani, la sfîrşit s-au făcut mari, îi vezi cum merg la şcoală. Jeanne e marea lui slăbiciune - îi dedică mai multe poeme intitulate ”Jeanne endormie” (un fel de ”Jeanne în vis)” -, pe George îl vede băiat în toată firea. Poetul Bunic nu prea ştie cum să scrie despre copii, toată opera lui de pînă atunci fiind scrisă pe teme măreţe, pentru oamenii mari. Dar încearcă să înveţe, iar uneori chiar reuşeşte să-şi copilărească poezia.

Greu, foarte greu pentru un poet obişnuit cu măreţia să coboare în infinitul mic şi foarte mic - “l’infiniment charmant”. Cînd povesteşte cum îi duce pe nepoţi la menajeria din Jardin des Plantes, nu se poate abţină să nu facă o alegorie de maximă anvergură, cu toate animalele pămîntului întruchipînd bunele şi relele Creaţiei. Pe de altă parte, grifonează şi un poem-scenetă - “Ce que dit le public” :

”CINQ ANS, regardant l’éléphant : Il a des cornes dans la bouche.
SIX ANS : Moi, j’aime l’éléphant, c’est gros.
SEPT ANS, survenant et les arrachant à la contemplation de l’éléphant : Allons! Venez! Vous voyez bien qu’il va nous battre avec son nez.”

Le compune cîntece naive, cum e ”Chanson pour faire danser en rond les petits enfants”:

”Grand bal sous le tamarin.
On danse et on tambourine.
Tout bas parlent, sans chagrin,
Mathurin à Mathurine,
Mathurine à Mathurin.

Dans le bois rôde Isengrin.
Le magister endoctrine
Un moineau pillant le grain.
Mathurin a Mathurine,
Mathurine a Mathurin.”

Sau cîntece de bunic, vesele şi săltăreţe - ”Chanson de grand-père”:

“Dansez, les petites filles,
Toutes en rond.
En vous voyant si gentilles,
Les bois riront.

Dansez, les petites femmes,
Toutes en rond,
Les messieurs diront aux dames
Ce qu’ils voudront.”

Ba chiar şi nişte ”năzbîtii” care seamănă cu rimelările lui Şerban Foarţă - ”Les Fredaines du grand-père enfant” :

“Comme elle avait la résille,
D’abord la rime hésita.
Ce devait être Inésille…
Mais non, c’était Pepita.

Seinze ans. Belle et grande fille…-
Ici la rime insista :
Rimeur, c’était Inésille.
Rime, c’était Pepita.”

Poetul Bunic povesteşte în amănunt cum sare Jeanne coarda în Tuileries cu celelalte fetiţe, cum - tragedie! - îşi rupe coaja de la o bubă (”La cicatrice”), cum - tragedie şi mai mare! - un băiat îi dă cu o piatră (”Jeanne lapidée”). Dar cînd vrea să spună cît de frumoasă e Jeanne în vis şi cînd se trezeşte, îi e mai greu. Convoacă, pentru comparaţii, obişnuitele legiuni de îngeraşi, heruvimi, arieli, titanii şi alte fee, împreună cu toate stelele de pe firmament, aurore şi norişori. Doar rar, cîte-o mică surpriză - cum e imaginea cu sufletul-albină care adună mierea din vise : ”Et l’âme de l’enfant travaille, humble et vermeille, / Dans les songes ainsi que dans les fleurs l’abeille.”

***

Poetul Bunic este Victor Hugo. Iar poemul pe care l-am ales pentru azi cred că l-a scris în grabă, cînd Jeanne dormea. Îl văd precipitîndu-se spre masa de scris şi grifonînd nişte versuri tonitruante, repede-repede, să-şi regleze conturile cu contemporanii ingraţi, pînă se trezeşte aia mică :

Jeanne endormie (II)

Elle dort ; ses beaux yeux se rouvriront demain ;
Et mon doigt qu’elle tient dans l’ombre emplit sa main ;
Moi, je lis, ayant soin que rien ne la réveille,
Des journaux pieux ; tous m’insultent ; l’un conseille
De mettre à Charenton quiconque lit mes vers ;
L’autre voue au bûcher mes ouvrages pervers ;
L’autre, dont une larme humecte les paupières,
Invite les passants à me jeter des pierres ;
Mes écrits sont un tas lugubre et vénéneux
Où tous les noirs dragons du mal tordent leurs nœuds ;
L’autre croit à l’enfer et m’en déclare apôtre ;
L’un m’appelle Antéchrist, l’autre Satan, et l’autre
Craindrait de me trouver le soir au coin d’un bois ;
L’un me tend la ciguë et l’autre me dit : Bois !
J’ai démoli le Louvre et tué les otages ;
Je fais rêver au peuple on ne sait quels partages ;
Paris en flamme envoie à mon front sa rougeur ;
Je suis incendiaire, assassin, égorgeur,
Avare, et j’eusse été moins sombre et moins sinistre
Si l’empereur m’avait voulu faire ministre ;
Je suis l’empoisonneur public, le meurtrier ;
Ainsi viennent en foule autour de moi crier
Toutes ces voix jetant l’affront, sans fin, sans trêve ;
Cependant l’enfant dort, et, comme si son rêve
Me disait : - Sois tranquille, ô père, et sois clément ! -
Je sens sa main presser la mienne doucement.

(Dacă vreţi unul un picuţ mai virulent, vă recomand ”Victor, sed Victus”).

***

Jeanne şi George au petrecut vara anului 1970 1870 cu bunicul lor, la Guernesey. Bunicul îşi adusese cu el mai multe manuscrise importante, printre care Paris assiégé şi Le poème du grand-père, publicat apoi sub titlul L’art d’être grand-père (1877).

Căutînd poeme cu fotbal, mi-am adus aminte de Bucla - epopeea minimalistă pe care T.O.Bobe i-a închinat-o lui nea Gică, frizerul, probabil una dintre cele mai uşoare epopei scrise vreodată. Ca într-o miniatură pictată pe un fir de păr, e scrisă în ea toată viaţa lui nea Gică, cu iubirile, visurile, victoriile şi înfrîngerile ei. Şi cu fotbalişti şi tenori - clienţi importanţi, după cum aflăm din ”Prezentarea generală” de la începutul cărţii: ”Nea Gică e cel mai mare frizer din lume. Are un metru şaizeci şi doi şi cincizeci şi opt de kilograme. La el s-au tuns cele mai rapide extreme şi cele mai eficace vîrfuri. La el s-au bărbierit cei mai graşi tenori.”

Dar nu un poem despre fotbalişti am ales din Bucla, ci unul despre soţiile fotbaliştilor, fiindcă despre ele se scrie atît de puţin. (îmi pare foarte rău că n-am reuşit să păstrez punerea în pagină a poemului).

Nopţile frizeriei. Relatare de la faţa locului

Nea Gică nu doarme niciodată.
Seara, după ce închide, mătură părul, îşi curăţă instrumentele, şterge oglinzile, spală ştergarele şi pe urmă se odihneşte puţin, cu mîinile încrucişate pe burtică, rotindu-şi unul în jurul celuilalt degetele mari. După ce s-a întunecat bine, el trece în spate
şi aprinde neoanele coaforului clandestin.
Nea Gică e cel mai clandestin coafor din lume.

Are şase scaune normale şi şase cu cască.
La miezul nopţii,
în rochii de lamé,
cu spatele gol,
fumînd din ţigarete lungi,
cu ochii strălucind de beladonă,
vin la nea Gică să le coafeze
soţiile de fotbalişti şi de tenori.
Atunci, el le rulează lent mănuşile de catifea,
ciorapii
li-i rulează de pe pulpe şi,
strepezind în dinţi fermoare,
înduioşează noaptea cu albeaţa pielii lor.

Nea Gică nu coafează mai mult de şase soţii într-o noapte.
Însă ce coafuri!
Cochilii logaritmice
în toate culorile curcubeului.
Pagode
sprijinindu-şi visele unul de altul.
Turnuri
care îşi telescopează singurătatea
ca un ochean*.

Cele mai complicate coafuri din lume se fac la nea Gică.
Cele mai goale,
cele mai albe,
cele mai strălucitoare
soţii de fotbalişti şi de tenori
stau noaptea în scaunele coaforului clandestin.

În jurul părului lor pluteşte o aură zemoasă
de Nu-mă-uita.
Ca să le poată pieptăna,
cel mai clandestin coafor din lume
trebuie să decojească portocala*
şi să o rupă în felii.

Nea Gică trece pe rînd pe la cele şase scaune,
mestecînd felii de portocală albastră şi
exercitîndu-şi dexteritatea exuviabilă.
După aceea, trimite soţiile la cască,
de unde ele ies cu aura întreagă, refăcută.

În zori,
cînd cearcănele le coboară dincolo de sîni,
soţiile de fotbalişti şi de tenori
plonjează iarăşi în mătase şi,
plutind,
se-ndreaptă spre ieşire.
Ca o eşarfă ucigaşă,
le-mbracă pînă-n cap (de la călcîie)
iz de fixativ.

(*trimiteri la alte poeme din volum)

***

Bucla a fost publicată în 1999, la editura Univers. Poemele din Bucla sînt reluate în volumul Centrifuga, apărut la Polirom, în 2005. Nea Gică mai apare şi în Orbitor (Corpul), la pagina 121.

Despre Centrifuga puteţi citi, dacă vreţi, cronici de Marius Chivu (”Nea Gică forever”, România literară, nr. 28/2005) şi Radu Cosaşu (în Dilema, o decupasem, nu mai ştiu pe unde am pus-o).

Aroma

Cum trece apa peste stăvilar să se piardă
în noaptea cea clară
aşa să treacă - în tangaj etern -
şi viaţa ta. ori să încremenească
deodată cu tumultul cascadei
în pastelul kitsch,
între arinii printre care se strecoară
luminile de licurici. lumile
mici laolaltă cu golul major
al existenţei de aici şi
din vieţile tale fictive
să se unească pentru totdeauna
în tabloul kitch. iar informaţiile inutile
să se disipe în aerul cu sclipici.
aerul umed şi sulfuros. tu

să rămîi cu pacea arinilor,
în sandale, pe pod, deasupra
stăvilarului şi luminiţelor
oliv. să-ncremeneşti peste fărîma de plajă,
peste stîncăriile de săpun. Salivînd
şi cu nările invadate
de izmă şi cimbrişor,
experimentînd, alternînd,
punînd la lucru papilele
pînă ce vei afla,
în clipa aceea solemnă şi atică,
aroma golului major din viaţa ta.

(Ştefan Manasia - Cartea micilor invazii, Cartea Românească, 2008).

***

De-abia acum l-am descoperit pe Ştefan Manasia. Am citit cu entuziasm Micile invazii şi impresiile mi-au fost sub forma următoarelor clişee exclamative: ”poezie adevărată!”, ”scrie despre Poezie!” (cu majusculă). Cam în starea asta sînt şi acum, la recitire: sînt uimit de cît de de-a dreptul scrie Ştefan Manasia poezie şi despre poezie, şi de cît de exigent e cu tot ce nu se ridică la “valoarea poemului”.

Lumea pe care a găsit-o Ştefan Manasia nu i-a plăcut - cum era să-i placă? E o lume de după orori politice, cu oameni alienaţi de orori tehnologice şi consumeriste şi, mai rău, o lume în care remuşcarea nu mai e decît “o fierărie uitată în cap.” Îşi pune întrebarea cea mai grea : “De fapt, ce mai am de scris?”

Cred că şi-a răspuns aşa : mai are de scris, în primul rînd, lumea şi oamenii în starea în care i-a găsit : “noi sîntem furnicile coprofage / noi sîntem viespile adunate în jurul bălţii pe ochiul rinocerului înecat (…) înfigem în fiecare vagin aparate / în ochii rinocerului mort ace subţiri…” Dar, în al doilea rînd şi mai ales, are de scris iarba “verde şi neverosimilă” care creşte, în cimitire, “mătăsoasă ca spinarea unui mamut siberian”. Şi micile invazii din care se întoarce la noi cu : tricouri mîzgălite cu cireşe, pui jilavi de şopîrle, Kamunyak-leoaica, poeme lăsate “să scîncească-n creieri”, aşteptînd să fie scrise, ramuri cu zarzăre. Arome, culori, scîntei, sclipiri - mai ales multe sclipiri sînt în Cartea micilor invazii.

“Pescuia iarba roşie din valurile de sticlă opacă, o cerceta în căuşul palmelor, văzînd cum cea mai umilă ramificaţie repeta pînă la saturaţie schema întregului. (…) Dacă elibera apa din căuş, plăntuţa devenea un animal împuşcat, o masă amorfă din care dispăruse sclipirea lui Dumnezeu.”

Cam aşa se poartă Ştefan Manasia cu poezia : o ţine delicat în căuşul palmelor, atent să nu-i piardă sclipirea. Altfel, inutil să mai spun că nu prea ştiu ce e cu poezia lui Ştefan Manasia - am demonstrat mai sus. Nici nu prea i-am citit pe Pavese, Saba, Pasolini - poeţi pe care şi-i consideră apropiaţi. Dar de plăcut, mi-a plăcut mult.

***

Dacă aveţi chef, puteţi să citiţi:

Trei interviuri foarte tonice şi amuzante cu Ştefan Manasia: unul în EgoPHobia - luat de Ştefan Bolea; al doilea în Tiuk - luat de Mihai Vakulovski; al treilea e, de fapt, un răspuns la o anchetă a revistei Steaua - ”Ce-mi place/ nu-mi place în poezia actuală/ a generaţiei actuale”.

Trei cronici la Cartea micilor invazii, de Ioan Moldovan, Paul Cernat şi Doris Mironescu.

***

Şi nu rataţi:

P.D.S.-urile alese de bughi mambo rag (atacant inspirat, percutant şi eficace din echipa PDS). Azi, două poeme în oglindă, despre o Domniţă de altădată.

***

Şi nu uitaţi de PDS-ul cu fotbal, de sîmbăta asta!

Zum m-a însărcinat pe mine să propun o temă pentru pds-ul din octombrie. La început m-am gîndit la Natură sau la Dragoste, că pînă acum ne-am dat doar teme minore, marginale şi neconvenţionale - tramvaie, greble, protozoare, ştiinţe, crize. Dar, tot gîndindu-mă, m-am răzgîndit, mi se păreau parcă prea uşoare.

Ideea salvatoare mi-a venit mai adineauri, cînd mi-am amintit că echipa mea preferată, Unirea Urziceni, joacă azi la Glasgow un meci important, pe care o să-l şi cîştige. Şi mi-am zis : ce-ar fi să căutăm noi nişte poezii despre fotbal?

Sigur, îmi dau seama că nu toată lumea găseşte delicii estetice în fotbal. Pe de altă parte,  cred cu tărie într-o “artă a pasei, a driblingului”, cum spune Radu Cosaşu. Într-adevăr, există driblinguri concise şi fulgurante ca nişte greguerías, altele complicate şi înzorzonate ca (nu ştiu ce să pun). Am văzut pase exacte care l-ar face invidios pe orice nuvelist competent. Există goluri care trăznesc din senin, ca poezia lui Florin Iaru. Există deschideri inspirate care pot schimba soarta unui meci aşa cum, după un blocaj, o frază schimbă soarta unei pagini. Şi mai există jocul Italiei, în care se întîmplă ce ştii dinainte că o să se întîmple, ca într-un bon vieux roman închis şi tern.

Scriitorii nu s-au sfiit să intre pe teren, cum ar veni, şi să scrie despre angoasa portarului înaintea loviturii de la 11 metri, despre melancolia lui Zidane, despre - în general - luminile şi umbrele din lumea fotbalulul. De altfel, cînd citesc poveşti cu fotbal, am senzaţia reconfortantă că descopăr o insulă pe care s-au refugiat metaforele excesive şi toate celelalte patetisme uitate, la adăpost de mareele literaturii cinice din vremurile de acum (să ne amintim titlurile lui Ioan Chirila, de pildă Meciul iubirii).

***

N-ai de unde să ştii ce înseamnă adevărata singurătate dacă n-ai ieşit, după-amiaza devreme, să baţi mingea într-o doară, aşteptînd să te audă Mircea şi să-l lase şi pe el, deşi nu şi-a terminat lectiile şi toată ziua fotbal fotbal altceva nu mai aveţi în cap. Şi nici adevărata bucurie, ameţitoare, dacă nu i-ai vazut pe ai tăi cum se strîng cu toţii pe teren, la ora stabilită, ca să jucăm cu ăia de pe strada cealaltă. Şi nici extazul, dacă n-ai dat un gol decisiv, în finala campionatului regional de la Făurei, cînd totul amuţeste, timpul se opreşte-n loc, porneşte apoi cu încetinitorul şi mingea intră pînă la urmă-n plasă, exact ca în filmele cu o echipă care cîştigă în ultimul minut de joc, deşi nimeni nu-i dădea vreo şansă .

Primul meu meci a fost acum vreo treizeci de ani - l-am jucat în doi, cu Ionel, şi am pierdut cu 40-1. Pe-atunci ţineam cu Craiova, am plîns la semifinala cu Benfica, am rejucat-o de nu ştiu cîte ori in minte, de fiecare dată Cîrţu mai dădea un gol şi ne calificam in finala UEFA. Credeam în ficţiune. Pînă printr-a cincea, mi-am îmbunătăţit simţitor driblingurile şi viziunea de joc, meciurile cu Ionel ajungînd să fie din ce în ce mai echilibrate. Lucrurile s-au complicat cînd au început fetele să se uite la noi - şansele să-ţi spună da cînd le cereai prietenia depindeau în mare măsură de rafinamentul fentelor - în cazul celor mai suave (cum era Antonela) - sau de numărul de goluri înscrise - în cazul celor mai pragmatice (ca Mihaela). Fotbalul nu mai era un simplu joc. Acum sînt un jucător mediocru - mă simt sprinten ca un elefant cînd încerc cea mai simplă fentă, am crampe, de pe vremuri nu mi-au mai rămas decît ţîşnirile pe extremă, à la Diego Capel. Am mai plîns la meciul România-Suedia, la campionatul mondial din 1994, am refăcut meciul în minte, dar am simţit că închipuirea mea şi-a pierdut puterile: în eternitate, Stelea tot o să iasă neinspirat în fata lui Kenneth Andersson, la nesfîrşit.

Acum cîţiva ani, cînd mă întorsesem într-o vacanţă în România, m-am dus la Teren. S-au strîns nişte băieţi, eu stăteam mai aşa, la o parte. Au început să facă echipele şi mi-am dat seama că pe mine n-au de gînd să mă bage. Le-am spus că vreau şi eu să joc, au fost miraţi, dar n-au zis nu. Au început să-şi spună între ei: tu eşti cu băiatu’ ăla, cu băiatu’ ăla şi cu omul ăla - cu mine, adică. Am îngheţat - mi-am adus aminte că, pe Teren, jucătorii se împărţeau în Băieţi şi Oameni, Oamenii fiind ăia mai mari decît noi care veneau cîteodată şi ne cam stricau jocul. Atunci mi-am dat seama că degeaba rămăsesem eu în mintea mea pe la douăzeci şi ceva de ani, pentru ceilalţi lucrurile stăteau cu totul altfel. Şi aşa am intrat în rîndul Oamenilor.

***

Dacă găsim poeme cu Dinamo, ar fi frumos să le dedicăm lui Zum şi lui Lucian Dan Teodorovici, care ţin cu echipa-din-Şoseaua-Ştefan-cel-Mare. Lui Lucian Dan Teodorovici cred că i-ar plăcea unele care nu neglijează dramatismul de final.

En passant, în sîmbăta cu PDS-ul despre fotbal - pe 31 octombrie vă convine? -, am putea organiza un meci amical între selecţionatele PDS şi anti-PDS. Spun anti-PDS doar aşa, ca să fie mai de senzaţie, nici vorbă de vreo supărare. În selecţionata anti-PDS ar putea juca cei care găsesc că poemele de sîmbătă sînt cumva nelalocul lor - şi mă grăbesc să adaug că ar putea avea cumva dreptate. De fapt, vreau să insinuez că am citit, cu delicii, Celelalte poveşti de dragoste, şi de-atunci folosesc cuvîntul cumva foarte des, cum îl foloseam pe normal după ce am citit Mireasa cu şosete roşii.

În fine, Luiza Vasiliu, antrenoarea lotului PDS, a declarat că :

Nu ţinem neapărat să cîştigăm. Pentru noi, cel mai important lucru e să facem un meci frumos. Să nu uităm că fotbalul e, în primul rînd, un joc.

***

Iată un prim poem pe care i-l dedic lui Giedrius Arlauskis, charismaticul portar al Lupilor din Bărăgan:

I was crazy about goal keeping. In Russia and the Latin countries, that gallant art had been always surrounded with a halo of singular glamour. Aloof, solitary, impassive, the crack goalie is followed in the streets by entranced small boys. He vies with the matador and the flying ace as an object of thrilled adulation. His sweater, his peaked cap, his kneeguards, the gloves protruding from the hip pocket of his shorts, set him apart from the rest of the team. He is the lone eagle, the man of mystery, the last defender. Photographers, reverently bending one knee, snap him in the act of making a spectacular dive across the goal mouth to deflect with his fingertips a low, lightning-like shot, and the stadium roars in approval as he remains for a moment or two lying full length where he fell, his goal still intact.

(Speak, Memory - Nabokov a fost portar în echipa de la Trinity College - In Cambridge I played football and wrote Russian verse, spune în Strong Opinions)

Ies din librăria de la Muzeul Literaturii şi, cîţiva paşi mai încolo, trec întîmplător pe lîngă Nora Iuga. Plutea, regală, deasupra bulevardului Dacia. Cîteva minute mai tîrziu, pe Magheru, mi se pare că trec întîmplător pe lîngă Adela Greceanu. Mi-aduc aminte că trebuie să citesc ce-au scris amîndouă despre cvasiliteratură. Intru în Cărtureşti şi găsesc întîmplător Fetiţa cu o mie de riduri. Se deschide la un pasaj care începe aşa: Bucureştiul meu începe tot în Piaţa Romană. e masa mea de biliard cu bile galbene şi negre şi din cînd în cînd cîte una roşie. acolo ne dăm întîlniri, acolo ne ciocnim unul de altul din întîmplare sau cu intenţie…