Caligraf

 Ce-i de facut?

dreaming jewel

Motivul pentru care unii ezita sa sprijine Curtea Veche este acela ca nu le vine sa creada ca un asemenea lucru se poate intampla asa, din senin, fara motiv. Din pacate, se poate si, atata timp cat nu luam atitudine, o sa se tot poata.

Problema nu se reduce la o editura, asa cum gresit par sa creada multi, ci este o problema de fond a societatii romanesti. Nu este vorba despre Curtea Veche aici, ci despre drepturile noastre care nu sunt respectate, despre valorile noastre care trebuie aparate, despre lege, pe care autoritatile ar trebui sa o aplice. Ne plangem de manelizarea tarii, de proliferarea vulgaritatii, de violenta crescanda din trafic, din viata, dar cand am putea sa luam atitudine impotriva acestora, intr-un caz punctual, nu o facem.

Slaba reactie a publicului iubitor de carte, lipsa totala de solidaritate a celorlalte edituri [de parca nu li s-ar putea intampla si lor] sunt un simptom grav. intr-o tara in care ies sute de oameni in strada ca sa participe la inmormantarea unei vedete pe care o uitasera de mult, alti oameni – dintre cei care, de obicei, fac misto de cei dintai – nu sunt dispusi sa se mobilizeze pentru a apara valorile lor.

Nu trebuie sa ne asteptam ca, deodata, oamenii sa respecte cultura, iar autoritatile sa zica: gata, domle, de acum aplicam litera legii. Societatea este cea care poate corecta aceste derapaje, prin presiuni. Trebuie sa intelegem cu totii ca nu un lider providential, nu un partid sau altul pot schimba aceste lucruri, ci noi, cu conditia sa incepem sa ne comportam ca o societate, nu ca o adunatura de oameni care locuiesc intamplator pe acelasi teritoriu.

***

zum

Vreau sa fie clar de la inceput: Curtea Veche e una dintre editurile romanesti care-mi plac cel mai mult – colectia lor Byblos e excelenta, cartile arata bine, comenzile online merg aproape perfect.

Ce se intampla zilele astea la sediul lor n-are insa nici o legatura cu ce-am zis mai sus, pentru ca nu conteaza ca e o editura mare in cauza. Vad asta peste tot – aparati cartile, e inadmisibil ca o editura mare sa pateasca asa ceva etc. Daca editura era mica ar fi fost ok? Daca era o macelarie acolo ar fi fost ok?

Ce ma intriga si mai mult e faptul ca in Romania, in 2010, oricine vrea poate sa sechestreze bunurile altcuiva. Politia nu face nimic, nimeni nu face nimic si… Si?

Iar daca asa ceva i se poate intampla unei edituri mari…

***

diacritica

Balaurul a ferecat castelul Cosanzenei, care s-a dus la Fat-Frumos-de-pica, Hunor, care-a promis sa puie vorba buna la imparatul Verde, Blaga, si la imparatul Rosu, Predoiu, ca inteleptii sa judece peste rand pricina Cosanzenei cu Balaurul. Caci e ilegal sa-i fereci Cosanzenei castelul, dar e legal sa-i pui o vorba buna, doar e o Cosanzeana culturala. Ceea ce talpa tarii nu-i, de-aia procesele ei cu Balaurii diversi treneaza pan’ ce-ajunge-n sapa de lemn sau da ortu’ popii, fara ca vreunui Fat-Frumos sa-i pese.

Sunt gata sa scot palosu’ s-o apar, dar mai-nainte as vrea sa-mi spuie Cosanzeana, de exemplu, daca Balaurul i-a trimis vreo somatie inainte sa-i ferece castelul; si daca da, de ce a ales Cosanzeana s-o ignore; si ce zice contractul de inchiriere cu primaria; si de ce a preferat Cosanzeana sa se-agate de respectivul contract&castel-in-litigiu si n-a-nchiriat niste birouri de pe piata privata, ca orice alta firma privata.

Caci tot ce-mi zice Cosanzeana e ca Balaurul e rau. Dar nu-mi face in nici un fel dovada neprihanirii proprii.

***

zamolxe

Sintagma “stat de drept”, folosita cu prilejul descrierii scandalului de la Editura Curtea Veche, e mai uzata decat blugii Sid Vicious. In Romania, pare sa fi capatat o aura mitologica, de deziderat vital, alaturi de “intrarea in Europa”, prea devreme bifata. Este greu sa ai asa ceva intr-o tara unde prostimea inclina spre stanga iar elitele dau cu stangu-n dreptu’.

Dar nici aici, in Canada, de unde se-ntampla sa elucubrez, “a state of laws” nu-i mai putin hollow.

“Statul unde domneste legea” inseamna, de fapt, “statul unde domnesc avocatii”. Daca in tarile sarace si galopante, politicienii sunt majoritari ingineri, in tarile “dezvoltate”, cu capital, majoritari sunt avocatii. Cand Bryant, Ontario Justice Czar, a vrut sa-i ofere sotiei un anniversary present, a omorat un biciclist, a platit apoi 2 firme de PR si-a scapat basma curata. De-atunci, un judecator a eutanasiat-o pe nevasta-sa si guvernul a scos o lege secreta care sa permita suspendarea drepturilor cetatenesti cu prilejul G20.

God save the queen
The fascist regime..

yawn

***

petroniamarx

Ignor aspectele legale ale situatiei. Mie bizar mi se pare altceva: exista o armata intreaga de sustinatori, exista wall pe Facebook, petitii si scrisori deschise. Oameni si institutii cu nume grele isi exprima sustinerea, indignarea, increderea ca luarea de atitudine in mod deschis va avea urmari pozitive si ceva va fi facut. Ceea ce e bine.

Dar condoleantele si sustinerea morala sunt pentru morti, atunci cand nu se mai poate face nimic. tin loc de ceva si feresc de senzatia de neputinta. insa cand e vorba de ceva concret? Sigur, ar putea si sper sa aiba rezultate. Nu e totusi mai firesc sa contracarezi actiunea cu actiune decat cu petitii si sustinere morala? “Sunt / cunosc un avocat bun. Va pot ajuta”.

Dar sa nu fim rai. Poate in spatele acestei situatii se afla o neintelegere si o realitate trista a mentalitatii sociale contemporane: nevoia de cultura a angajatilor unei firme de paza a dus la o revolutie. La aia din ’89 ocuparea Televiziunii a fost un semnal si o declaratie. Acum, ce e o editura daca nu tot un centru de unde radiaza cultura? Salariile sunt mici, cartile de multe ori sunt scumpe. Sa fim atenti: poate in zilele urmatoare pe peretii cladirii vor aparea afise cu “Atentie, se citeste!” si un comunicat de presa intitulat “Opriti discriminarea intelectuala!”, prin care angajatii unei firme de paza isi vor revendica dreptul la respectul societatii care pana acum i-a considerat niste muschi fara creiere. Ce, nu asa se face?

***

murdoc

e si’o problema de raportare: cum actionam, confruntati [in cetate] cu o situatie care “nu face sens”. situatia fiind confuza – nu reactionam?

am citit cateva articole pro/contra, cu rezultatul evident ca sunt un pic mai confuz decat inainte. aparent editura [care altfel mi'e simpatica] a fost victima unui abuz, abuz cam superficial pt ca Arsene & co era [sau era normal sa fie] pe picior de plecare, din str Ion Mincu nr 11

totusi my Brothers, sa nu ne jucam de’a obiectivitatea mic-burgheza. apartinem, vrand-nevrand, anticului [aproape-disparutului] trib al Mancatorilor de Carti, si numai acestei caste ii datoram loialitatea noastra intreaga.

deci cand editura aia o sa bage vreun miting sau ceva – cre ca ma duc acolo sa urlu, sa bat.

sau nu

***

caligraf

Am doar o carte de la Curtea Veche – Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale…, de Ion Iovan. E o editura la care tin pentru ca i-a publicat pe Bolaño, Esterházy, Bioy Casares, Pamuk. Nu stiu daca o carte e mai valoroasa decit o pereche de incaltari, dar abuzurile de genul celui comis de persoana care revendica imobilul din strada Ion Mincu sint inadmisibile, indiferent daca victime le sint edituri sau ateliere de incaltaminte. si firma care a ocupat sediul editurii se mai si cheama, ce ironie, Civis Paza…

Zum mă întreabă şi pe mine care sînt cei 10 cei mai eroi-copii din cărţile din copilăriei. Mi-am dat seama, cu ocazia asta, că am uitat o grămadă din ce-am citit cînd eram mic, chiar cărţi pe care le-am recitit de multe ori. Şi cînd zic uitat, înseamnă uitat de tot. (Să nu uit să caut Memories of Amnesia, de Lawrence Shainberg, poate mă ajută cumva).

Tom Sawyer. Eram captivat de povestea de dragoste dintre Tom si Becky. Mi-aduc aminte de episodul cînd Tom şi Huck se duc pe o insulă să se joace de-a piraţii (Tom era Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase, iar Huck era Mînă Însîngerată). După un timp, Tom se plictiseşte şi scrie pe nisip, cu degetul mare de la picior, B-E-C-K-Y… Cred că scena asta mi-a influenţat hotărîtor viaţa sentimentală. Iar lecturile de mai tîrziu sigur mi le-a influenţat, din moment ce sînt vulnerabil la Je l’aimais de Anna Gavalda, L’amour, roman de Camille Laurens şi la alte cărţi asemănătoare.

Nils Holgersson. Am recitit pînă la ferfeniţire Minunata călătorie a lui Nils Holgersson. Cînd mă gîndesc la Suedia, mereu mi-o închipui aşa, de sus, ca de pe aripile Akkăi de Kebnekajse (pe pămînt o umbră minusculă aleargă în aceeaşi direcţie cu mine: e Smirre, vulpoiul). Cel mai mult m-a impresionat o poveste cu nişte elani, povestită de cîinele Karr. Şi mai ţin minte nişte imagini cu o pădure mîncată de nişte omizi.

Mowgli. De la el am învăţat o grămadă de chestii practice, de pildă cum poţi să scapi de un tigru care vrea să te mănînce (îl atragi într-un defileu şi faci semn cirezii de bivoli să vină şi să-l facă una cu pămîntul, conform înţelegerii prealabile). Mi-am ameliorat recent cunoştinţele în domeniu, cînd am făcut cunoştinţă cu Mr. Richard Parker din Viaţa lui Pi. Iar după ce am citit Trois tentatives pour réintroduire le tigre mangeur d’hommes dans le Lot-et-Garonne şi după ce am văzut desenele Orei 25, mi-a trecut de tot frica.

Uhm, fiul Hienei. Din colecţia ”Clubul temerarilor”. E o poveste cu un strămoş al lui Mowgli din paleolitic, care se rătăceşte de ai lui şi se luptă cu o hienă. Cîştigă lupta, cu greu (cărţile din colecţie, cu aventuri de tot felul, aveau titluri precum Moarte şi portocale la Palermo – cu un poliţist român care dejoacă o reţea mafiotă, Acolo unde vîntul rostogoleşte norii – tot ceva poliţist, Popas în Madagascar – cu un popas în Madagascar, Enigma săgeţii albastre – cu un avion prăbuşit pe Mont Blanc).

Morcoveaţă. Îmi plăcea atît de mult încît uneori cred că-mi doream ca ai mei să fie nedrepţi cu mine, cum erau Doamna Lepic si Domnul Lepic cu el. Am recitit adineauri povestea cu pepenele: ”_ Ţie nu ţi-a mai rămas pepene, spune doamna Lepic. Dealtfel, în privinţa asta semeni cu mine: nu-ţi place pepenele. (…) Cînd intră în coteţ, iepurii, cu urechile ciulite, cu botul în vînt şi labele dinainte ţepene, de parcă s-ar pregăti să bată toba, se înghesuie în jurul lui. _ Oho! Staţi niţel! îi domoleşte Morcoveaţă. Staţi niţel, mă rog: să-mpărţim.”

Ştefan cel Mare copil, mai ales în Stejarul din Borzeşti, de Eusebiu Camilar. Am găsit-o pe net şi am recitit-o (rezistă încă): ”Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor cînd venea prin părţile Trotuşului. Mic, îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către ulii. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi.” La Borzeşti se juca de-a tătarii cu copiii de răzeşi, conduşi de Mitruţ. Cîteodată se juca foarte serios : ”_ De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încît Mitruţ aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din rîs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit?”

Rémi din Singur pe lume, de Hector Malot. Mi-a fost greu cînd, pe un viscol, din trupa lui Vitalis n-a mai rămas decît cîinele Capi (pe ceilalţi cîini, Zerbino si Dolce, i-au mîncat lupii, iar maimuţica Joli-Coeur s-a prăpădit de pneumonie). Ţin minte că număram fiecare bănuţ strîns de Rémi şi Mattia, din reprezentaţii, ca să cumpere o vacă pentru mama Barberin. Ciudat, şi cînd citeam uneori cărţi cu exploratori şi expediţii, calculam cîte provizii le-au mai rămas şi dacă le mai ajung pînă la Polul Sud sau pe Everest. Nu înţeleg de ce aveam lectura asta contabilicească, în viaţa reală nu eram aşa de chibzuit.

Un Rémi londonez din Povestea unui mic zdrenţăros, de David H. Greenberg.

Băiatul (nu mai ştiu cum îl chema) din Tăuraşul de fier, de Alex Wedding. Se naşte într-o familie săracă dintr-un sat din China, munceşte din greu pe plantaţiile de orez, cînd se face mai mare îi învinge aproape de unul singur pe gomindanişti. Sau nu, nu singur, împreună cu prietena lui, cu care pînă la urmă se căsătoreşte (sînt făcuţi pionieri în acelaşi timp, ça crée des liens).

Dan, din Cireşarii. Un personaj uman şi ataşant, cum se spune. Victor era mult prea inteligent, Ursu era mult prea puternic şi curajos, Tic prea demonstrativ isteţ şi neastîmpărat. Altfel, îmi plac în continuare şi Maria, şi Lucia.

(A apărut ultimul număr Tiuk, despre copilărie)

Am primit, via BolaDeNieve, o leapşă pe tema Diversity Reading. Chestionarul sună cam aşa:

• Name the last book by a female author that you’ve read
• Name the last book by an African or African-American author that you’ve read
• Name one from a Latino/a author
• How about one from an Asian country or Asian-American?
• What about a GLBT writer?
• Why not name an Israeli/Arab/Turk/Persian writer, if you’re feeling lucky?
• Any other “marginalized” authors you’ve read lately?

Din cîte am văzut eu, toţi cei care au răspuns la chestionar şi-au exprimat rezervele faţă de categorisirile din întrebări. Nici mie nu mi se par relevante în vreun fel pentru literatură. Nu ştiu ce rost are împărţirea scriitorilor pe regiuni geografice, mi-aduc aminte de poeţii buzoieni ai Simonei Popescu şi de l’écrivain bourguignon al lui Éric Chevillard. Mai interesantă şi mai instructivă mi se părea, de pildă, împărţirea animalelor pe continente din jocul Animale de pe continente, din el aflai măcar arealul de răspîndire la ornitorinc, lamă, tapir, tangara doré (tangara arthus arthus). Cît despre celelalte categorii, i-am mărturisit BoleiDeNieve că eu citesc în ultima vreme bărbaţi albi, heterosexuali şi morţi, în general.

Nu vreau să par mai breaz, sper să nu supăr pe nimeni – am încercat să răspund la întrebări, am înşirat nişte nume şi nişte titluri, le-am adăugat cîteva remarci care nu mi s-au părut nici interesante, nici măcar amuzante, pînă la urmă am renunţat.

Dar mi-am adus aminte de un articol al domnului Bogdan Ghiu despre literaturile minore şi integrarea culturală la ceasul globalizării. Articolul mi se pare cel mai frumos răspuns la întrebările de mai sus.

Domnul Bogdan Ghiu susţine (parafrazez) că globalizarea a fost pregatită nu de oamenii politici, ci de scriitorii înşişi şi de creaţiile lor, fiindcă ei au alcătuit dintotdeauna o “comunitate virtuală” care a difuzat “politicile spiritului”. Scriitorul a fost mereu minoritarul prin excelenţă, iar literatura – “un spaţiu neteritorial, marginal-clandestin-elitar”. De aceea, într-o lume globalizată, masificată, normalizată, în loc să se teamă de minorat si să-şi dorească integrarea cu orice preţ, scriitorul ar trebui să-şi reinventeze rolul esenţial de minoritar, de “nomad”, de “imigrant”, de “ţigan” al propriei limbi, culturi, societăţi:

“În loc să ne dorim să fim cu toţii, de pildă, traduşi, adică înghiţiţi, asimilaţi fluxului, eu cred că trebuie să mizăm tocmai pe intraductibilitate, creând, pentru societăţile noastre, oricât de “integrate” sau de “globalizate”, senzaţia misterului şi a pericolului, a iminenţei, a obstacolului. Într-o societate a consumului de masă, să re-creăm statutul rarităţii. Problema noastră cred că nu trebuie să fie aceea, falsă şi eronată, pur birocratică, “cum să devenim majoritari”, ci cum să rămânem minori. Cum spun Deleuze şi Guattari în cartea lor despre Kafka, subintitulată în mod manifest “Pentru o literatură minoră”, problema noastră cred că trebuie să fie, în continuare şi cu atât mai apăsat, mai afectat, mai patetic, “cum să extragem din propriile limbi o literatură minoră, capabilă să sape limbajul şi să-l facă să fugă pe o linie revoluţionară sobră? Cum să devenim nomadul, imigrantul şi ţiganul propriilor noastre limbi (…) să ne servim de propria limbă (…) într-un mod minor. Să fim în propria limbă (deci, adaug eu, în propria societate, în propria lume, indiferent de dimensiuni) asemeni unui străin. (…) Să ne folosim de polilingvism în propria noastră limbă (…) să găsim punctele de noncultură şi de subdezvoltare, zonele de lume a treia lingvistică pe unde o limbă evadează (…). Câte stiluri, genuri sau mişcări literare, chiar şi dintre cele mai mărunte, nu au decât un singur vis: să îndeplinească o funcţie majoră a limbajului, să facă oferte de serviciu ca limbă de stat, ca limbă oficială (…). Trebuie să visăm visul opus: acela de a şti să creăm o devenire întru minor.”

(Bogdan Ghiu, Pentru o nouă literatură minoră, Contrafort, nr. 7-8, 2001.)

De la Luiza şi Pobby, o leapşă deocheată: “ce-ar fi dac-ar găsi fiecare (după nevoi, după posibilităţi) cea mai bine scrisă şi cea mai prost scrisă scenă de-amor (adică sex, n. n.) din literatura română?” Ideea m-a amuzat foarte tare la început, dar în cursul căutărilor m-am cam întristat. Pentru că de fiecare dată cînd îmi pun asemenea întrebări gingaşe îmi dau seama cît de precare îmi sînt cunoştinţele de literatură română şi-mi pare rău. Cît despre posibilităţi, biblioteca mea de-aici e foarte modestă, iar în biblioteca universităţii din urbea Q*** nu se găseşte mare lucru, pe lîngă Moromeţii (în româna, dar şi traduşi în franceză şi în engleză), versuri de Tiberiu Utan (rămase, din fericire, netălmăcite), un metru cub de Virgil Gheorghiu şi un altul de Mircea Eliade (şi ei mai mult în franceză).

Nu ştiu multe scene de sex din literatura română, nici proaste, nici bune. Mai rău, cele pe care mi le-aduc aminte mai bine sînt din cărţile pe care le-am studiat cu toţii la şcoală : Cartea nunţii, Patul lui Procust, Rusoaica (vag), Ion etc. Nu m-am gîndit, pînă în ziua de azi, ce viaţă sexuală or fi avut Mara, Vitoria Lipan, cuplul Ilie-Catrina Moromete (dar am completat în gînd scena în care Birică o iubeşte pe Polina pe pămîntul reavăn, la Văgăuni). Am rămas cu impresia că, în literatura română, scenele de sex sînt în general ori eludate, ori parcimonioase, aluzive, rapide (viteza e, parcă, mai mare în romanele cu tematică rurală decît în cele urbane). Sigur, avem Povestea lui Ionică cel prost, unde la chose e descrisă direct, pe îndelete, cu detalii de o fineţe uimitoare pentru o poveste hard, de ”uliţă mică”. En passant, à propos de eludare, Răzvan Rădulescu găseşte o soluţie foarte ingenioasă în Teodosie cel Mic: descrie camera amorezilor bufniţa Kaliopi-minotaurul Samoil après la bataille. Mi se mai pare că, la problema scrisului despre sex, soluţiile oscilează între excesul de metaforizare şi excesul invers (grotesc, abject, concreteţe vulgară pur şi simplu), adică între prea multă literatură şi deloc literatură. Nu sînt în stare să susţin afirmaţia asta şi să spun, cu exemple, ce se află între cele două feluri extreme în care pot fi ratate scenele de sex.

Cît despre celelalte scene de sex colecţionate din cărţi mai mari sau mai mărunte, nu mi-au fost de-ajuns pentru o educaţie literar-sexuală solidă : Fraţii Jderi (Nasta îl împungea pe Ionuţ cu sînii bouri), La Medeleni (scena cînd Dănuţ îndrăzneşte să pună o mînă pe genunchiul Monicăi mi-a dat fiori erotici mai intenşi decît tot ce am citit mai tîrziu – atunci aveam şapte ani, cred), cîte ceva din Radu Tudoran (Fiul risipitor, parcă) şi altele asemenea. De-asta mi-a luat destul de multă vreme să înţeleg precis ce voia să spună Camil Petrescu cu femeile care ”îşi făceau din picioarele  lor un colan în jurul gîtului bărbatului” (de-abia cînd am studiat-o în liceu am priceput).

***

Cea mai bine scrisă scenă de sex pe care am găsit-o e din Cimitirul Buna Vestire, capitolul 9. Dacă vreţi să citiţi-recitiţi, începeţi cu capitolul 8 – un frumos poem al urîţeniei. Domnişoara, nepoata profesorului, nu era prea frumoasă, de aceea studenţii profesorului îi preferau slujnicele casei. Într-o zi, domnişoara surprinde in actu un latinist cu servitoarea, o “gorjancă neagră”  (citatul e cam lung:  una din reuşitele scenei e o gradaţie pe care aş fi stricat-o dacă aş fi tăiat mai mult):

“Scandalizată de o presimţire, domnişoara veni de-a fuga şi dete de părete uşa uitată fără zăvor, tocmai cînd mărţişoarele ţărăncii, înghesuită cu capul de zid şi lovind cu creştetul faianţa, scoteau sute de cădelniţi. Răbdînd cu o bucurie adîncă şi utilizînd oftatul la perfectul simplu întrerupt, gorjanca bîlbîia o întrebare: “Ce făcuşi mamă, domnişorule?…

Domnişoara fu cutremurată şi scîrbită, dar şi-a rectificat fără să ştie, instantaneu, revolta, cu ispita irezistibilă a mînzei care a mirosit armăsarul. Scăpărînd din mădulare, ea puse, tremurînd, cîrligul şi încuie şi a doua uşă, care despărţea, printr-un vestibul îngust, pentru peşchire, coridorul de baie. O urechelniţă de foc o cutreiera din creştet la picioare şi de la picioare la ceafă. Ar fi voit să se intercaleze, să sufere maimuţa ei chinuită, din două străpungeri una, şi să fie izbită crîncen, cu aceeaş vigoare ritmică a spinărilor, puse una peste alta, încleştate la umeri şi izbite la şolduri. Lexicală, domnişoarei i s-a revelat brusc sensul unei zicale, pîn-atunci obscură, şi spiritul ei traduse imaginea exact : “Faire la bête à deux dos.“

Femeia neagră se încovoia, clătinată pe laturi ca o luntre. Făcînd cîte o jumătate de pas cu cu şase picioare la fiecare zmucire şi avînt şi reîntîlnire mai dîrje, mai vioaie şi mereu mai adîncă, grupul se deplasa, în spaţiul confortabil dintre păreţi, ca un compas cu mai multe vîrfuri. O tăietură de pepene spintecat cu briceagul pe dunga lui, îi trecu domnişoarei prin fire şi, halucinată, ea îşi lăsă să-i cadă fusta de satin, lepădă pantalonii băieţeşti de mătase. Cu mîinile-i frumoase de cimpanzeu se apucă de sînii tot atît de frumoşi, de elastici şi de mici ca ai fetelor cu spetezele drepte, şi-i strînse, dementă, între degete, de vîrfuri. Un răcnet îndoit precipita finalul, şi brutele, strînse mototol una într-alta, se prăbuşiră dîrdîind, ca supt o lovitură de harapnic, despărţite în cădere.

Răsturnaţi pe rînă, vinovaţii îşi deteră seama că fuseseră văzuţi de un complice care voia o participare. (…) Viezure ţepos şi musculat, bărbatul trăia întîia oară a tinereţii lui de mare zlătar o secundă de junglă. Abia împăcată, sălbătecia îi fu răscolită din nou, într-o urcare vijelioasă de vîrtej. Cu o mînă dedesubtul coapselor domnişoarei, care-i mînca gura, ca o rodie măcelărită, mîna cealaltă desfăcea ţoalele care mai rămîneau aninate de trup. Făptura lui de animal, obişnuit să lupte pe piatra pleşuvă în picioare, deştepta mitologia. Pornind pe dedesubtul genunchilor lăsaţi în legănare deasupra încheieturii coatelor lui şi ajungînd cu palmele groase dedesubtul trunchiului elastic, el şi-a ridicat prada de pe velinţă, treptat, pînă la o înnălţime care s-a potrivit singură, bîjbîind. În puterea omului edificat pe tălpi şi călcîie, fiinţa fragilă primi ruperea lungă şi sfărîmarea, străbătută în întregimea ei, în văzduh. Furtuna fu stîrnită pe rînd şi de trei ori carbonizată de trăsnet. Şi cînd într-o gigantică opintire mascului izbunci, o leşie fierbinte ajunse pîna la falangele degetelor mici. (…)

Împărtăşirea cu pămîntul viu anulase superstiţia de slugă şi de stăpînă în această posesiune a lui Lucifer pe din două, şi după ce a căzut leşinată domnişoara, otrăvită de marea beţie, sufocată şi zbătîndu-se ca de-o agonie, olteanca, pervertită subit şi patriciană, s-a tîrît, umblînd în genunchi pe covorul de sfoară, ca o ieşită din minţi. Gura ei flămîndă de sex căuta să se istovească. Stăpîna se întoarse pe brînci. Obrajii, pleoapele, cercelul moale al urechii, bărbia femeilor se mîngîiau de bărbatul înspăimîntat, ca într-o baie caldă, şi, goale cum erau, tăbărîră amîndouă pe el, să-l devore, ca nişte furnici deasupra unui greiere cu labele frînte.”

Vă rog să notaţi gradul sporit de dificultate al exerciţiului scriptural, dat fiind că e vorba de o scenă de sex în trei (o raritate în literatura română).

***

Scena de sex cea mai prost scrisă pe care am găsit-o e din Mircea Eliade, Maitreyi. Se întîmplă după cîteva săptămîni de săruturi şi mîngîieri preliminare. Maitreyi intră în camera lui Allan:

“_ Ce e cu tine, Maitreyi? De ce ai venit, Maitreyi? Ce ai, Maitreyi?

Nu mi-a răspuns nimic, ci numai şi-a deznodat marginea sari-ei şi a rămas goală pînă la pîntec, în cîteva gesturi pe care le-a împlinit cu ochii închişi strîngîndu-şi buzele şi oprindu-şi anevoie suspinul. Vedenia trupului ei gol, în acea foarte palidă boare luminoasă din odaie, m-a izbit ca un miracol pe care niciodată nu l-aş fi putut intui în toate amănuntele lui precise şi carnale. Căci dacă mă gîndeam adesea la prima noapte pe care o vom petrece împreună şi dacă îmi închipuiam însetat patul nostru unde o voi cunoaşte pe ea, niciodată nu-mi puteam închipui trupul adolescent al Maitreyiei, dezvelindu-se de bunăvoie şi din proprie pornire, noaptea, în faţa mea. Acest lucru nu mi-l puteam închipui, deşi visam uneori o unire vertiginoasă în împrejurări stranii. Mă lovea, în acest act, tocmai simplitatea şi naturaleţea lui; fecioara care vine singură în odaia logodnicului, pentru că nimic nu îi mai desparte de acum.

Încet-încet, am cuprins-o în braţe, ezitînd la început s-o apropii prea mult de mine, aşa prea goală cum era, dar întîlnindu-i şoldurile încă acoperite de sari, am coborît într-o singură mîngîiere mîinile de-a lungul spatelui ei arcuit şi am dezvelit-o pînă la pulpe, tremurînd tot de acest sacrilegiu şi îngenunchind în faţa acestui trup gol, care depăşise pentru mine orice frumuseţe şi participa acum la miracol. Şi-a înlănţuit ea singură braţele de umerii mei, implorîndu-mă să mă ridic, fără o vorbă (căci tremura toată, şi imensa bucurie care o adusese în odaia mea nu putea izgoni totuşi spaima ceasului acela). S-a apropiat de pat cu paşi mici şi moi, şi întreg trupul căpătase un alt ritm în acea înaintare. Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutîndu-mi perna. Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflînd şi chemîndu-mă. În clipa următoare închideam ferestrele cu oblonul de lemn, şi încăperea noastră se topi în întunerec. Am simţit-o lîngă mine, strîngîndu-se toată, parcă ar fi încercat să se ascundă, sa se uite. Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei. Nu-mi mai amintesc nimic apoi; căci am cunoscut-o fără să ştiu, fără memorie.”

***

În Maitreyi, scena de mai sus ar fi trebuit să fie un punct de maximă intensitate în poveste, şi nu e. Eliade se eschivează  pur şi simplu, probabil pentru că îşi dă seama că i-ar fi dificil să meargă mai departe – nu-mi mai amintesc nimic apoi – deşi îşi aminteşte suspect de bine multe alte detalii. Nu prea aflăm ce se întîmplă nici în sufletul, darmite în trupul povestitorului. Înţelegem că i se pare că trăieşte un miracol (ne-o spune de două ori), vede arhetipurile (fecioara, logodnicul) mai bine decît o vede pe Maitreyi şi, mai ales, ştie cu certitidune ce e în sufletul ei (sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată etc.). Clişee. Şi deja din a doua noapte, Maitreyi descoperise gesturi de amantă care mă umileau.  (Că tot veni vorba, nu vi se pare că literatura lui Mircea Eliade e cam supraevaluată? Un bun istoric al religiilor nu trebuie să fie neapărat un bun scriitor de literatură).

Sîntem foarte departe de urechelniţa de foc care-i cutreiera pe protagoniştii lui Arghezi din creştet la picioare şi de la picioare la ceafă, de femeia clătinată pe laturi ca o luntre, de compasul cu mai multe vîrfuri care înainta prin încăpere, de tăietura de pepene spintecat cu briceagul pe dunga lui care îi trece domnişoarei prin fire, de leşia fierbinte ajunsă pîna la falangele degetelor mici… Şi mai sînt atîtea şi-atîtea de admirat în scena lui Arghezi – mie mi se pare impecabilă.

***

Mi-ar plăcea să se joace de-a literatura română şi sexul şi BolaDeNieve, Zum, White Noise, Vera, Silviu Toma,  Zmeul Clandestin, domnii care povestesc cîte-o carte într-o frază, precum şi oricine mai nimereşte pe aici.

Les hasards de la lecture. L’enfant d’âge préscolaire et la littérature. À la recherché du tangara doré (tangara arthus arthus). Apparition inattendue d’Éric Chevillard.

Zum mă întreabă şi pe mine dacă vreau să povestesc despre ritualurile mele de cititor. Vreau, numai că nu mai am asemenea ritualuri în vremurile din urmă, vremuri de nevoinţă şi de métro, boulot, dodo. Îmi rămîne prea puţin timp pentru lectură, trec prin cărţi prea repede şi mă îndepărtez din ce în ce mai mult de visul meu de cititor: să mă transport cu totul în intimitatea scrisului scriitorilor care-mi plac. Nu mi-e de ajuns să le ştiu cărţile, am nevoie să le citesc şi jurnalele, scrisorile, întreaga dinastie de epitexte şi să aflu circumstanţele exacte în care au scris ”Eu o iubesc de o mie de ani pe doamna Sei Şonagon” şi toate frazele pe care n-o să le uit niciodată.

De fapt, dacă mă gîndesc bine, pentru mine mai importante sînt întîmplările cititului, nu ritualurile. Poate n-aş fi devenit cititorul care sînt dacă n-aş fi descoperit, într-o obscură şi fundamentală notă de subsol, o anumită carte, şi de la ea o alta şi-aşa mai departe.

Am, totuşi, unele tabieturi. O dată pe săptămînă măcar, colind metodic librăriile, caut prin biblioteci titlurile care mi se adună pe liste imperative, îmi reiau cercetări detectivistice ca să dau de urma altora – cu cît sînt mai greu de găsit, cu atît mi se par mai necesare (de pildă, încerc de vreo doi ani să găsesc un eseu despre comeraj ca strategie narativă, de Edgardo Cozarinsky, am ajuns să fiu convins că îmi e esenţial). Urc în autobuz, pe drum răsfoiesc mulţumit noile achiziţii, cobor din autobuz, trec pe lîngă casa cu motan galben la fereastra şi ajung acasă.

O carte nouă are parte întotdeauna de o primă lectură avidă şi febrilă, hotărîtoare pentru felul în care o să aud mai apoi vocea scriitorului şi cuvintele care sînt doar ale lui. Dar bucuriile primei întîlniri cu un autor, oricît ar fi de ameţitoare, nu se compară cu bucuriile temeinice ale recitirilor ritualice, pe îndelete, cu note şi glose copioase. Atunci înţeleg mai bine cum îşi urzeşte poveştile şi îşi filează metaforele, atunci îi văd degetele cum descurcă iţe narative, cum strecoară printre ele fire de aur şi verde, verde şi aur (sau de lînă, în cazul romanelor de postav greu ale lui Mihail Sadoveanu), cum deşiră, repară, migălesc la tigheluri.

Mi-amintesc cu plăcere de un ritual de lectură din studenţie. Cînd mi se făcea poftă de citit poezie mă duceam la o librărie de pe bulevardul Dacia, în faţa ambasadei Canadei. Găseam acolo, într-o claie peste grămadă în echilibru precar, tot felul de plachete şi volume de versuri, unele publicate de edituri obscure şi efemere. Citeam poezie mai ales primăvara, iar primăvara în Bucureşti începea aproape de librărie, mai precis la intersecţia dintre Dacia şi strada Galaţi. Citeam pe terase, în baruri şi cafenele, intram într-o stare de ebrietate lirică atît de avansată încît trebuia să mă ridic şi să umblu, să umblu bezmetic printr-un Bucureşti năucitor, pînă mă mai potoleam. Am rămas şi acum cu obiceiul ăsta.

Dar ritualul de lectură cel mai important pentru mine se petrecea dedemult, cînd nu învăţasem încă să citesc : dintr-o carte cu coperte albe cu picăţele portocalii, mama îmi citea şi-mi recitea povestirile care au stors şiroaie de lacrimi copilului universal – Puiul, Moartea căprioarei… Titlul cărţii era, totuşi, arid : Preşcolarul şi literatura. De la povestirile astea care-mi rupeau inima de fiecare dată, dădusem într-un fel de franciscanism elementar: îmi luam în grijă tot felul de vietăţi mici si neajutorate (rîndunici, gugustuci, iepuri, peşti, arici etc.). Le  făceam colivii, cuşti, acvarii, îi hrăneam cu pipete şi biberoane, mi-au fost fiecare celmaibunprieten, i-am îngropat în grădină, cu cruci şi lumînări, cînd s-au prăpădit din felurite cauze (voracitate felină, indigestie cu lăptuci, jale), am plîns cînd mamaia, îngrijorată de extinderea necropolei, mi-a cerut să renunţ la simbolurile religioase: ”mai trece vreun om pe drum, vede cruci şi zice : ia uite, o fi murit Sande (tataia), o fi murit Ionica (ea)…” De-atunci am rămas cu obiceiul să mă înconjor, în toate casele unde locuiesc, de cozi verticale şi afectuoase – sînt cele mai apte pentru supravieţuire.

Şi probabil tot de la Preşcolarul şi literatura mi se trage, şi acum, apetitul pentru poveşti din lumea celor care nu cuvîntă. Sînt întrutotul de acord cu Éric Chevilard cînd spune că literatura de azi (romanul mai ales) a devenit prea antropocentrică şi că e scandalos că în nici o carte (în afară de ale lui) nu găsim un tangara doré (tangara arthus arthus) :

”Le roman ne s’intéresse guère aux animaux. C’est une affaire d’hommes. Un habitat humain. C’est toujours plus ou moins l’immeuble de La Vie mode d’emploi. Le roman est la littérature de l’homme seul au monde. Il accrédite cette utopie sinistre. Ni hyène ni fourmi ni hérisson ni poulpe. Et je ne parle même pas du tangara doré.”

C’est d’ailleurs pourquoi j’appuie Éric Chevillard dans ses Trois tentatives pour réintroduire le tigre mangeur d’hommes dans le Lot-et-Garonne.

Mi-ar plăcea să povestească şi Cinabru şi Dragoş C. despre tabieturile lor de citit, dacă doresc. Aş întreba-o şi pe Luiza, deşi ştiu că i se pare că vorbim prea mult despre cărţi.

Dragoş C. mi-a trimis şi mie întrebările primite de la Cătălin, un prieten de-al lui (are 13 ani şi-i plac întrebările fundamentale).

Care este cea mai bună carte citită de tine?

Nu ştiu, mi-ar fi mai uşor să-ţi spun de care mi-e cel mai drag. Aş pune pe primul loc Pale Fire al lui Nabokov sau Rayuela lui Cortazar, dacă nu mi s-ar părea că aş nedreptăţi multe altele. Oricum, pe cele două le-aş lua pe insula pustie, pe orice insulă.

Ai făcut cadou cărţi?

Da, bineînţeles. De cele mai multe ori, le dăruiesc pe cele care-mi plac mie. Cînd descopăr entuziast o carte, nu mă potolesc pînă n-o fac cadou vreunui prieten, chiar dacă-mi dau seama că e puţin probabil să-i induc aceeaşi dispoziţie. Anul trecut am cumpărat corespondenţa lui Nabokov în cîteva exemplare, ca să am rezerve.

Care este viitorul literaturii?

Luminos, ca şi trecutul ei. Într-o carte despre rostul literaturii am citit că nimic important nu s-a schimbat din trecutul îndepărtat pînă acum : stăm în continuare în jurul focului şi-l ascultăm, cu ochii mari, pe povestitorul tribului cum ne spune poveşti cu jaguari si tucani. În fiecare seară ne-ar putea spune o poveste nouă, fiindcă ştie cum să-şi permute, la infinit, jaguarii şi tucanii. Cartea e de Italo Calvino, poate o s-o răsfoieşti şi tu într-o zi. Dacă vrei neapărat istorii cu jaguari şi tucani, îţi recomand Povestaşul lui Mario Vargas Llosa.

În ce limbi ai citit cărţi?

În româna, franceză, engleză şi de o vreme buchisesc în spaniolă. Cea mai străină limbă străină mi s-a părut o variantă de română pe care am întîlnit-o într-un Bambi tradus prin anii 50, cred : scria acolo de Domnul “Epure”, “să’l” prindă vînătorii, “chiamă”, “înghiaţă” sîngele în vine, etc. Domnul Epure mi s-a părut atît de straniu scris aşa, că de-atunci am rămas cu o rezistenţă la reformele ortografice.

Ce cărţi “celebre” nu ţi-au plăcut?

N-am reuşit să-mi descopăr afinităţi cu Fraţii Karamazov, de pildă. Mai sînt şi altele, dar nu vreau să fiu nedrept cu ele: nu din vina lor nu mi-au plăcut.

Ce ţară a produs cea mai buna literatură?

Dragă Cătălin, dă-mi voie să fiu un pic pedant. Nu ţările produc literatură, ci scriitorii. Iar pe cei mai mari dintre ei i-ai mici dacă ai încerca să îi înscrii într-o tradiţie naţională. I-ai putea aşeza undeva “între naţional şi universal”, cum scrie în manualele de română, dar ar fi păcat: mai bine ai încerca să descoperi , în fiecare scriitor, ce e doar al lui -  ingeniozitatea cu care permută jaguari şi tucani într-un fel care-l deosebeşte de ceilalţi.

Altfel, am o slăbiciune pentru scriitorii francezi.

Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Sînt un cititor bulimic, din păcate. Cititul mă absoarbe atît de mult, încît nu-mi vine să mă opresc şi să-mi iau notiţe. Dar cărţile care-mi plac le-aş copia în întregime. Mi-aduc aminte că odată chiar am copiat într-o bibliotecă Dulapul îndrăgostit al lui Emil Brumaru, nu-l găsisem pe nicăieri. Îmi pare rău că n-am fost niciodată în stare să ţin un jurnal de lectură, astăzi m-aş fi amuzat cu impresiile de altădată şi, probabil, ţi-aş fi răspuns mai precis la întrebări.

Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?

2 126, şi cu asta pe care-am început-o azi se fac 2 127. Glumesc, nu le-am numărat.

Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Evit cărţile care mă plictisesc – bănuiesc că te referi la cele de literatură – îmi dau seama destul de repede dacă risc să mă apuce căscatul. Altminteri, am adormit adesea cu cărţi greoaie şi anoste în braţe, le citeam pentru că trebuia: dacă vreodată o să ai nevoie de un somnifer puternic, te-aş sfătui să încerci Habermas.

Ce înseamnă cărţile pentru tine?

Cînd citesc o carte frumoasă, am certitudinea că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile.

Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Nu prea am cărţi scumpe, nici comori de bibliofil. Poate corespondenţa lui Flaubert, în Pléiade.

Care este cel mai tare final la o carte citită?

“Il venait, en chantant, onze petites filles aveugles de l’orphelinat de Jules l’Apostolique.“

Care este cea mai influentă carte citită de tine?

Cred ca Levantul lui Mircea Cărtărescu. L-am cumpărat în 1990 (acum aproape 20 de ani!), într-o librărie din Turnu-Severin, am dat pe el Lei 45. M-a ajutat, printre altele, să capăt o înţelegere senină a literaturii şi să o văd ca pe o ”jucărea”.

Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?

Greu de spus, influenţe am suferit la toate vîrstele şi o să mai sufăr. Pe la începuturi, m-au influenţat Dumitru Almaş, Eusebiu Camilar şi alţi autori de povestiri istorice. La bunici, luam pene de gîscă din curte, le ascuţeam, le înmuiam în călimară şi scriam cronici şi mai eroice decît cele citite.

Mai tîrziu, a fost o perioadă cînd m-au influenţat Tratat de descompunere şi alte cărţi de Cioran, Conştiinţa nefericită de B. Fundoianu, Crainte et tremblement a lui Kierkegaard (Spaimă şi cutremurare, într-o tălmăcire românească din interbelic). Eram foarte nefericit, dar nu-mi mai aduc aminte din ce cauze. Nu te îngrijora, a fost un fenomen de generaţie.

Cît de repede citeşti o carte?

Cărţile noi le citesc repede. Apoi îmi pare rău că le-am terminat şi mă întorc, reiau pasaje, capitole, le savurez, îmi iau note. Îmi place foarte mult să recitesc.

Poate literatura să schimbe lumea?

Da, pentru că ne schimbăm cu fiecare carte citită. De pildă, ieri, sutele de cititori care au descoperit Madame Bovary au luat hotărîrea să-şi cenzureze de-acum înainte orice reverii şi înclinaţii spre automistificare, sporind astfel cantitatea de luciditate din lume (nu ştim cu ce consecinţe). Numai că, atunci cînd îşi propune explicit să schimbe lumea, literatura se prosteşte şi îşi pierde farmecul.

Uite ce a răspuns Nabokov la o întrebare asemănătoare, pusă de un jurnalist de la Writer’s Digest :

“Does the writer have a social responsibility?”

“NO. You owe me ten cents, Sir.“

(revista îi oferise lui Nabokov 200 de dolari pentru un articol de 2 000 de cuvinte).

Mulţumesc, Dragoş şi Cătălin. Mi-ar plăcea să răspundă şi În răspăr la întrebările astea, dacă doreşte.