Caligraf

Semn de carte şi subliniere pentru Sora egZactă, care citeşte din Time’s Arrow (şi din Detectivii sălbatici şi din I Lost It at the Movies de Pauline Kael şi din Lecture de la poésie américaine de Fauchereau şi din alte 10 cărţi din geanta ei în acelaşi timp):  

Sunt un mare schelet de calcar învelit în straturi moi, organice, mustind de lichide. Stau într-o grotă albă de beton. Printr-unul din pereţi se vede afară. Înfipte în stînca ţestei am două camere video gelatinoase cu irişi căprui. Transform foi laminate de pastă albă în maculatură. Toate literele au fost acolo, în rezerva de pix, înghesuite una-ntr-alta ca universul în singularitatea iniţială. Dacă-aş da filmul/timpul înapoi, pixul ar absorbi din nou literele ca un aspirator, iar nivelul pastei în tubul interior ar creşte. Caietul s-ar anti-scrie evreieşte, pagină cu pagină, până-ar rămâne iarăşi locul unde nu se-ntîmplă nimic pentru că se-ntâmplă totul. Grădina potecilor ce se bifurcă. Astfel albul insuportabil şi negrul abominabil ar sta cuminţi unul lângă altul, în puritatea neamestecată dintru început. În filmul proiectat invers al umanităţii s-ar umple toate călimările, s-ar umecta benzile maşinilor de scris iar penele de gâscă s-ar reînfige în aripi şi-ar ajuta la zbor. Cărţi albe, papirusuri albe, oameni cu tot mai fragedă piele, cu neuroni în ţeste mai puţin încîlciţi, până când însuşi codul genetic ar fi anti-scris, s-ar face tot mai rudimentar, pân-ar rămâne o singură spiră şi s-ar duce şi aceea, aspirată într-o carne tot mai străvezie. S-ar retrage în rezerva pixului dumnezeiesc gazul şi praful interstelar, scrisul mărunt al universului subatomic, până ce toată cerneala din lume ar încăpea într-o singură călimară. Din cele de plastic din primii mei ani de şcoală, din care cerneala nu se putea vărsa niciodată.   

(Mircea Cărtărescu, Jurnal II, Humanitas, 2005. p. 94-95)

Cred că, dacă s-ar întîmpla una ca asta, adică dacă n-ar mai fi cărţi pe lume, Zum s-ar apuca să citească în stele, în cafea, ba chiar şi niste haruspicii ar încerca, dar pînă la urmă, nemulţumită & luciferică, ar inventa o Maşină a Timpului care să inverseze procesul invers, cerneala să curgă iar din călimări şi să acopere pagini şi pagini, rînd cu rînd, Detectivii sălbatici şi Time’s Arrow să se aşeze din nou în geanta ei.   

Dup-atîta lene, mi se pare normal să vină o petrecere. Iar dimineaţa de luni se potriveşte cel mai bine cu clinchetitul de pahare, nu-i aşa? Le mulţumesc lui zum şi strelnikov că m-au invitat la sesiunea etilică şi mă bucur că mă aflu într-o aşa aleasă companie. À la vôtre!

zum

Bere, vara. Nu foarte amara si fara prea mult acid – vreau gust, mofturi. Vin rosu sec. Mojito, whisky, cognac. Un pic de tequila. Niciodata vodca, de tuica sa n-aud. Sampanie de cate ori se poate, o ador! Nimic dulce, cu exceptia visinatei si nimic de culoare dubioasa (gen albastru). Toate astea de cand m-am impacat cu alcoolul, care nu mai e nici interzis, nici fascinant, nici leac, nici otrava. It just is.

***

strelnikov

cand eram mai pusti, in fuckultate & alea, nu visam decat wow ce misto cand o sa stau singur, zilnic orgie bautura boxele la maxim, gen la Sziget la festival.

acum beau din an in paste, un pic de vin. cat despre orgii & boxe, lol.

the strangest thing.

***

Bola de Nieve

Legenda familiei spune ca pe la vreo 3 ani unchi-miu imi dadea sa gust din paharul cu shpritz iar eu, jucandu-ma cu butonii luciosi de la vestonul lui militar, mormaiam incantata “acu’ bun, acu’ bun”. Cum putea sa mi se para si acru si bun la varsta aia, e un mister. Mai tarziu am inceput sa apreciez dulcele – visinata si florio marsala, o incantare – si, pe cand ai mei mergeau sa conduca musafirii dupa vreo petrecere, eu dadeam o raita pe langa masa din sufragerie si scurgeam ce se mai gasea prin pahare. Pe la 20-si-ceva capatasem o fixatie cu pinot noir-ul si stateam nopti in sir pe net cu cate un pahar langa mine. Nu ca ar fi avut vreun efect, dar mi se parea o poza reusita. Acum beau socially ca sa ma binedispun. Sa ajung la starea aia de gratie cand vorbele par ca se descurca singure si nu mai trebuie sa le trag eu afara cu clestele. Mojito, whisky sau vin rosu, e placuta ameteala usoara si zambitoare care ascunde timiditatile intr-un dulap si le incuie cu cheia. Sangele pulseaza mai intens; respir altfel, vorbesc altfel, dansez altfel, sarut altfel. Devin ceva mai simpatica.

***

Radu

Bun, acum eu ar trebui, după câte înţeleg din întrebare, să spun ce şi de ce îmi place să beau. Or, fiind eu din 13 aprilie 2009 locuit de un ego experimental non-alcoolic, şi intenţionând să continuu experimentul cel puţin până în 15 mai 2027 (poate părea mult, dar un an a şi trecut deja, şi restul o să treacă din ce în ce mai repede), mă văd nevoit să transfer răspunsul într-un trecut din ce în ce mai depărtat.

Aşadar, am băut cam de toate, fără ca asta să mă facă un Anthony Bourdain al alcoolurilor, ci mai degrabă un Stahanov al lor. Malcolm Lowry spune undeva că a vrut să facă din Sub vulcan o „Divină Comedie beată”; pentru mine, beţia era scrisă în nişte Table ale Legii care stipulau necesitatea diluviului etilic, toate propoziţiile fiind rezumabile la următoarea: vei bea zilnic mai mult decât orice om pe care-l întâlneşti. Nu m-am lămurit încă de ce era nevoie să fac asta, şi nici de ce am făcut-o. O spun cu toată sinceritatea: nu mi-a plăcut să beau. Dar nu-mi plăcea nici cum arăta lumea când nu beam. Şi nici cum arătam eu. (De parcă acum…)

Aşa că am băut. Temeinic, în litera legii amintite. Esenţială era cantitatea de etili ingerată, nu calitatea. Converteam automat masa de lichid transvazată în grade de alcool pur, pe care o diluam apoi la 40 de grade (vodka juca, aşadar, rol de valută forte, era aur, alcoolul se măsura, deci, într-un fel de vodkarate). O bere de 5 la sută însemna, adică, 25 de grade de alcool pur (sticla fiind, fireşte, de 500 ml, nu o trişerie de 330!), care, diluate corespunzător la 40 de procente, echivalau cam 60 şi ceva de militri de vodkă. Subsecvent, 10 beri băteau cu puţin peste 600 de mililitri. Ăsta era DZR-ul meu, doza zilnică recomandată pentru ca lumea să devină suportabilă, şi eu să-mi devin suportabil. Deşi erau puţine zilele în care mă opream la 10.

Toate astea până acum un an şi o lună, când, tot fără să ştiu exact de ce, legea a fost tam-nesam abrogată. M-am trezit, ce-i drept, într-o lume infinit mai frumoasă decât cea pe care mi-o aminteam. Urma să mi se nască un fiu. Şi m-am mirat, cum mă mir şi acum, de fanatismul cu care mă supusesem, preţ de mai bine de un deceniu, acelei legi imbecile. Însă nu-i port resentimente alcoolului; dimpotrivă, cred că a pus serios umărul la treabă, ajutându-mă să nu mă prăbuşesc după sinuciderea tatălui meu în ’97. Sigur, sunt convins că investea în mine ca un bancher, ştiind că o să-şi ia cândva cu amândouă mâinile ce-mi dădea cu una. Însă, cumva, nu ştiu cum, cineva mi-a refinanţat creditul, şi bătrânul cămătar nu şi-a mai scos pârleala.

De atunci, din 13 aprilie 2009, n-am visat nici măcar o dată că beau. Am înţeles că multor quitteri li se întâmplă asta. Mie, unul, nu mi s-a întâmplat. Am visat, în schimb, deseori că mă joc cu fiul meu, Sebastian. În asta convertesc acum orele: în minute de joacă cu el. E noul meu DZR. Dă dependenţă mai mare, ce-i drept, dar mă şi ajută să mă suport considerabil mai uşor. Râsul lui e un drog mai tare decât vodka.

***

Jokerman

Bidonul cu bere baut la scara cu „tovarasii” nu e antigel asa ca nu te mai plange – nu mai beau! nu mai beau! Ai baut, ti s-a facut rau, asta e. Daca era mama acasa, ziceai ca ai mancat un kebap stricat si gata cu banii de buzunar la scoala; treceai pe „senvis” si cereai tigari prin curtea liceului. Oricum te scoteai a doua zi, faceai o cheta cu colegii, si ora de istorie de la 8 se tinea „La Nelu”. Stateati acolo cu oamenii de la aparate pana la ora cu diriga, visand la facultate frate.
 In camin stai cu basarabenii care beau vin cu butoiul.  Sau de acolo varsa in galeata, mai departe in castron, si de acolo ia fiecare cu cana. In sesiune nu exista atei, asa ca mai torni 3-4 cani si in drum spre examen, pui o lumanare la capela. Mai ai timp de o beremicdejun de la chiosc si de aici, cu Dumnezeu inainte; acelasi cu care te mai vezi abea prin septembrie, la restante. 
Nebuna iar urla. S-a saturat de cartofi, iar tu te-ai cam saturat de ea. Nu-s bani de altceva, asa ca sa se obisnuiasca. Daca terminai facultatea aia nenorocita poate erau. A fost si n-a prea fost vina ta. Oricum, nu mai conteaza. Iti mai pui un paharel de „Polar” si-ti rasuna in cap melodii din tinerete: „O, demon alcool,/ n-am amintiri mi-e capul gol…”.

***

Alexandru

Sînteţi din Bosnia? – mă întreabă uneori vînzătorii de la magazinele de alcooluri din Québec, cu un licăr de înţelegere culturală în ochi, cînd îmi iau o sticlă de vodcă. Iar colegii, cînd ieşim pe undeva, glumesc invariabil – şi pentru Alex vodcă. Clişee. Şi totuşi, alte lichide nu mi-au spus niciodată mare lucru, în timp ce vodca, chiar şi în cocktailuri cu suc de coacăze (o descoperire recentă), îmi spune. Dacă lichidul din pahar e pal, într-o oră sînt iar Hendrix la Woodstock, sînt iar Brel şi Jojo, je reprends Saint-Nazaire, je refais l’Olympia, sînt Remy de Gourmont la Mercure de France şi mai ales, mai ales, scriu volume-ntregi de poeme atît de minunate încît Editura Vinea, ca să accept să mi le publice, îşi face cea mai bună reţea de distribuţie din lume. Dacă amestecul e mai colorat, rămîn autorul unui singur poem de dragoste, în care eu îi scriu ei încontinuu, ea nu-mi răspunde niciodată, dar pînă la urmă vine şi din poşetă i se revarsă încet, pe tăcute / toate scrisorile mele, nedesfăcute. Nepublicat, nu vă speriaţi. Deci alcoolul nu e o soluţie, cum spunea, într-un film franţuzesc, un beţiv cu un etern pahar de vodcă în mînă.

De cînd am văzut că Strelnikov şi Zum şi-au făcut playlisturi pentru înmormîntare, chestiunea m-a tot preocupat şi mi-am zis că trebuie să-mi pun şi eu lucrurile în bună rînduială. Mai ales că în ultima vreme tot visez, de m-am şi plictisit, că mai am de trăit doar cîteva zile şi că nu mai apuc să fac tot ce mi-am propus de-a lungul vieţii (exact ca visul cu bacalaureatul – ştiu să fac subiectele la analiză, nu ne-a dat greu, dar tot amîn să scriu, mă uit pe fereastră, rîd cu colegii, şi mă trezesc că mi-au rămas doar cinci minute şi n-am scris mai nimic).

Aş vrea Brel, mult Brel, pentru că, dintre toţi, el mă trezeşte şi-mi demontrează că, în general, trăiesc în eroare şi că nu sînt decît o variantă coruptă a celui care îmi închipui că sînt. Au suivant, în primul rînd, moi j’aurais bien aimé un peu plus de tendresse, ou alors un sourire ou bien avoir le temps, mais au suivant! au suivant! Îmi place hora de suivants de la sfîrşit, probabil cea mai intimă formă de solidaritate din cîte sînt posibile.

Apoi Amsterdam, deoarece n-o să pot fără nici pe lumea cealaltă şi Tango funèbre, ca să mai şi rîdem. Iar după Brel urmează aşa:
Cohen – The Future
Nina Simone – Sinnerman (n-am găsit un clip bun)
Nick Cave – 15 Feet of Pure White Snow, furat de pe lista lui zum
Beth Gibbons & Rodrigo Leão – Lonely Carousel (nu găsesc un clip mai acătării)

Am prevăzut şi un fel de interludiu, si l’occasion se présente:

The Killers – Bones
Sepultura – Beneath the Remains
Control Machete – De perros amores, deoarece rezumă lucrurile esenţiale în cîteva întrebări, constatari si ecuaţii simple: No existe ningun borrador magico / para borrar todos los errores cometidos / que pasaria si las flores solo se marchitaran? / o solo se quedaran como botones? / Duele la realidad, duele, /la fantasia solo se queda en los suenos… : )

Apoi:

Björk & Thom Yorke – I’ve seen it all
Lou Reed – Perfect Day şi la sfîrşit
Lhasa – Para el fin del mundo o el año nuevo

În rest, vorba lui Florin Iaru, peisajul se compune din pietre tombale, păsări cîntătoare şi biografii romanţate.

Mi-ar plăcea să aflu ce playlisturi şi-ar face Bola, Magda, Claude şi Paul.

Concertul Madonnei mi-a adus aminte de un articol ştiinţific al lui Georges Perec -”Experimental Demonstration of the tomatotopic organization in the soprano (Cantatrix sopranica  L.)”. Apărut în 1974, articolul rămîne atît o referinţă de neocolit în neurofiziologia muzicală, cît şi un model metodologic pentru cercetătorii din ziua de azi, confruntaţi cu aporiile hiperspecializării şi cu retorica interdisciplinarităţii.

Cercetările experimentale ale lui Perec au ca obiect un fenomen enigmatic numit în literatura de specialitate ”reacţia de ţipăt” (the yelling reaction), manifestată îndeosebi de sopranele în care sînt aruncate roşii. Reacţia a fost studiată de mai bine de un secol, dar – arată Perec – volumul impresionant de date empirice disponibile n-a dus la elucidarea fenomenului, dimpotrivă:

”As observed at the turn of the century by Marks & Spencer (1899), who first named the ”yelling reaction” (YR), the striking effects of tomato throwing on Sopranoes have been extensively described. Although numerous behavioral (Zeeg & Puss, 1931; Roux & Combaluzier, 1932; Sinon et al., 1948), pathological (Hun & Deu, 1960), comparative (Karybb & Szyla, 1973) and follow-up (Else & Vire, 1974) studies have permitted a valuable description of these typical responses, neuroanatomical, as well as neurophysiological data, are, in spite of their number, surprisingly confusing.”

Miza articolului nu e numai empirică, aşa cum lasă de înţeles titlul modest. Perec îşi propune să construiască un model teoretic în măsură să explice ”the yelling reaction”:

”Recent observations by Unsofort & Tchetera pointing out that ”the more you throw tomatoes on Sopranoes, the more they yell” and comparative studies dealing with the gasp-reaction (Otis & Pifre, 1964), hiccup (Carpentier & Fialip, 1964), cat purring (Remmers & Gautier, 1972), HM reflex (Vincent et al., 1976), ventriloquy (McCulloch et al., 1964), shriek, scream, shrill and other hysterical reactions (Sturm & Drang, 1973) provoked by tomato as well as cabbages, apples, cream tarts, shoes, buts and anvil throwing (Harvar & Mercy, 1973) have led to the steady assumption of a positive feedback organization of the YR based upon a semilinear quadristable multi-switching interdigitation of neuronal sub-networks functioning en desordre (Beulott et al., 1974). Although this hypothesis seems rather seductive, it lacks anatomical and physiological foundations and we therefore decide to explore systematically the internal incremental or decremental organization of the YR, allowing a tentative anatomic model.”

Pentru demonstraţia propriu-zisă (eşantion, metodă experimentală, rezultate), vă invit să citiţi articolul întreg (în engleză sau în franceză).

Bibliografia folosită de Perec e impresionantă prin întindere şi diversitate.  Iată doar cîteva din cele mai importante referinţe:

”Alka-Seltzer, L. Untersuchungen über die tomatostaltische Reflexe beim Walküre. Bayreuth Monatschr. f. exp. Biol. 184, 34-43, 1815.

Chou, O. & Lai, A. Tomatic inhibition in the decerebrate baritone. Proc. koning. Akad. Wiss., Amst. 279, 33, 1927a.

Chou, O. & Lai, A. Further comments on inhibitory responses to tomato splitting in Soloists. Z. f. Haendel Wiss. 17, 75-80, 1927c.

Chou, O. & Lai, A. Tomatic excitation and inhibition in awake Counteralts with discrete or massive brain lesions. Acta chirurg. concertgebouw., Amst. 17, 23-30, 1929a.

Donen, S. & Kelly, G. Singing in the brain. Los Angeles, M.G.M. Inc. Press. 1956.

Else, K. & Vire, A. de. 45-years tomato throwing on amateur Singers. New Records Ass. J. 27, 37-38, 1974.

Jeanpace, L. & Desmeyeurs, P. Recherches histologiques sur les noyaux de Pesch & de Poissy. Dijon med. 5, 1-73, 1932.

Karybb, H. & Szyla, H. Of birds and men: calling strategies and humming responses. Biol. Gaz. Elec. 73, 19-73, 1973.

Lai, A. & Chou, O. Dix-sept recettes faciles au chou et a l’ail. I. Avec des tomates. J. Ass. philharmon. Vet. lang. fr. 3, 1-99, 1931a.

Lai, A. & Chou, O. Dix-sept recettes faciles au chou et a l’ail. II. Avec d’autres tomates. J. Ass. philharmon. Vet. lang. fr. 3, 100-1, 1931b.

Otis, J. & Pifre, K. Gasping in the ascending pathways. In: Hommage à Henri Eiffel, ed. by D. Haux & D. Bas, Paris. C.N.R.S., pp. 347-950, 1964.

Payre, L. & Tairnelle, E. Sur le sursaut tomateux du Baryton léger. C.R. Assoc. Conc. Lam. 45, 6-7, 1916.

Pericoloso, O. & Sporgersi, I. Sull’effetti tomestetiche e corticali della stimolazione di leguminose nella Diva. Arch. physiol. Schola Cantor. 37, 1805-1972, 1973.

Sornette, U. & Billevayzé, H. Les stomatites tomateuses. Arch. municip. Météorol. lyr. Déontol. music. 264, 14-18, 1925.

Sturm, U. & Drang, F. Musikalische Katastrophe. Berlin, W. de Gruyter, 1973.”

La sfîrşitul săptămînii trecute, caligrafului i-a fost conferit prestigiosul premiu  Blogul de aur. Caligraful e onorat, mulţumeşte juriilor întrunite pe blogurile O carte într-o frază şi Însemnări din subterană şi le felicită pentru spiritul nepărtinitor de care au dat dovadă – o raritate în vremurile noastre şi o schimbare radicală faţă de unele ediţii trecute ale concursului, cînd criteriile de selecţie a premianţilor au fost de-atîtea ori acuzate de lipsă de obiectivitate, aruncînd umbra îndoielii asupra credibilităţii acestei instituţii culturale.

La rîndul lui, caligraful decernează Premiul cel Mare mezinului blogosferei, adică lui Sebastian în vis - “blog-bebeluş cu poeme-bebeluşe”. Premiul e un blog din pluş auriu, cu chiţăitoare şi celofan foşnitor în el. Caligraful ţine să mai menţioneze că e fericit să se vadă caligrafiind într-un pătrăţel de pe cubul Rubik din mîinile lui Sebastian.

În acelaşi timp, premiul Blogul de aur e acordat tuturor blogurilor din blogroll, pentru că lectura lor e, cum spunea G.W.F.H, rugăciunea de dimineaţă a caligrafului modern.   

În sistemul de clasificare a ocupaţiilor din ţara noastră, poeţii sînt clasaţi la numărul 245111. Acest număr este, de fapt, un cod obţinut prin folosirea unui sistem zecimal de clasificare. 245111 înseamnă că poeţii fac parte din grupa majoră 2 – “Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice”, subgrupa majoră 24 – “Alţi specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice”, grupa minoră 245 – “Scriitori şi artişti creatori, interpreţi şi asimilaţi”, grupa de bază 2451 – “Scriitori, ziarişti şi asimilaţi”, şi că, în această grupă de bază, poeţii ocupă locul 11. Grupa de bază 2451 conţine un total de 23 de ocupaţii, printre “asimilaţi” numărîndu-se, de pildă, “caricaturist (studii superioare”) şi “translator emisie”.

Elaborarea clasificării s-a bazat pe cîteva principii, printre care “principiul grupării unităţilor de clasificat după criterii economice şi sociale obiective” (de exemplu, “în succesiunea importanţei lor pentru activitatea practică”). Atfel, clasificarea arată că poeţii (împreună cu ceilalţi asimilaţi) sînt mai puţin importanţi pentru activitatea practică decît operatorii la instalaţii şi maşini, asamblorii de maşini, echipamente şi alte produse, care la rîndul lor sînt mai puţin importanţi, după acelaşi criteriu, decît forţele armate. Un alt principiu folosit este cel al “univocităţii grupării unităţilor, care presupune şi impune repartizarea fiecărei unităţi de clasificat, numai într-o singură grupă sau subgrupă, numai într-un singur loc”. Pe baza acestui principiu, clasificatorii fac o distincţie între unitatea de clasificare “poet” (245111) şi unitatea de clasificare “scriitor” (245116).

La cele două principii de mai sus se adaugă “principiul omogenităţii maxime în constituirea categoriilor de clasificat (grupe, subgrupe)”. Conform definiţiei folosite pentru ocupaţiile din grupa minoră 245,

“Scriitorii, artiştii creatori şi interpreţii concep si creează opere literare, dramatice, muzicale sau alte opere de artă; apreciază operele realizate de autori; sculptează, pictează, gravează sau restaurează opere de artă, compun muzică, dansează sau interpretează roluri în diferite reprezentaţii, sau le regizează.”

Sau le regizează, deci... Pe baza definiţiei, am putea presupune că există în grupa de bază 2451 scriitori, artişti, creatori, interpreţi şi asimilaţi care aparţin Împăratului, îmblînziţi, care tocmai au spart ulciorul, nenumăraţi, care se agită ca nebunii, care de departe par muşte, incluşi în prezenta clasificare.

Ştim cu toţii că poeţii, cînd vorbesc cu oamenii obişnuiţi, se jenează să spună că sînt poeţi sau o spun cu o doză consistentă de autoironie. Fiindcă, pentru noi, poeţii sînt neapărat fantaşti, visători, în orice caz mai puţin aderenţi la realitate decît oamenii obişnuiţi, iar poezia – o ocupaţie mai puţin importantă pentru activitatea practică decît ocupaţiile noastre. Cînd ne întîlnim cu un poet, ne aşteptăm să fie cu capul în nouri sau în ceruri nalte (dacă e romantic), cu privirea pierdută în zări viitoare (dacă e poeta vates), ameţit (poeta ebrius, dacă iese din cîrciuma de la Muzeul literaturii) sau să leviteze la măcar cîţiva centimetri de sol (dacă e poet al al concretului imediat sau al cotidianului – poeta quotidiani). Nici măcar un poet meşteşugar (poeta faber) n-ar mărturisi că e poet cu aceeaşi nonşalanţă cu care un om obişnuit ar spune că e “sudor autogen” (ca Nilă M.), “operator scămoşetor” sau “ceruitor de piastrine pentru acordeoane”.

Şi totuşi, dacă ne întoarcem la clasificarea ocupaţiilor din ţara noastră, mai putem găsi printre ele şi alte ocupaţii pe care cei care le practică nu le-ar putea mărturisi fără un pic de sfiială. Fiindcă par să aibă ceva în comun cu materiile prime, utilajele şi procesele tehnologice folosite de poeţi ŞI de scriitori:

mînuitor carte, mînuitor decor, miezuitor, oglindar, vestitor, şlefuitor-lustruitor, rafinar, rămar-poleitor, fascinar, hipnotizator, magician, marangoz calatachelagiu, marangoz călăfătuitor, cizelator, butafor, înnobilator scîndurele pentru creioane.

Sau chiar cu acelea folosite de criticii literari : destrămător, stereotipar, defectolog, retuşor clişee, rectificator universal.

“Nobody looks at the moon in the afternoon, and this is the moment when it would most require our attention, since its existence is still in doubt.”

Italo Calvino, Mr. Palomar

Accord sur la Lune

“Les dispositions du présent Accord relatives à la Lune

s’appliquent également aux autres corps célestes

à l’intérieur du système solaire,

excepté la Terre,

à moins que des normes juridiques spécifiques

n’entrent en vigueur

en ce qui concerne l’un de ces corps célestes.

***

Aux fins du présent Accord,

toute référence à la Lune est réputée

s’appliquer aux orbites autour de la Lune

et aux autres trajectoires

en direction ou autour de la Lune.

***

Le présent Accord ne s’applique pas

aux matières extra-terrestres

qui atteignent la surface de la Terre

par des moyens naturels.

***

La Lune ne peut faire l’objet

d’aucune appropriation nationale

par proclamation de souveraineté,

ni par voie d’utilisation ou d’occupation,

ni par aucun autre moyen. “

Organisation des Nations Unies, Accord régissant les activités des États sur la Lune et les autres corps célestes, 1979.

Les hasards de la lecture. L’enfant d’âge préscolaire et la littérature. À la recherché du tangara doré (tangara arthus arthus). Apparition inattendue d’Éric Chevillard.

Zum mă întreabă şi pe mine dacă vreau să povestesc despre ritualurile mele de cititor. Vreau, numai că nu mai am asemenea ritualuri în vremurile din urmă, vremuri de nevoinţă şi de métro, boulot, dodo. Îmi rămîne prea puţin timp pentru lectură, trec prin cărţi prea repede şi mă îndepărtez din ce în ce mai mult de visul meu de cititor: să mă transport cu totul în intimitatea scrisului scriitorilor care-mi plac. Nu mi-e de ajuns să le ştiu cărţile, am nevoie să le citesc şi jurnalele, scrisorile, întreaga dinastie de epitexte şi să aflu circumstanţele exacte în care au scris ”Eu o iubesc de o mie de ani pe doamna Sei Şonagon” şi toate frazele pe care n-o să le uit niciodată.

De fapt, dacă mă gîndesc bine, pentru mine mai importante sînt întîmplările cititului, nu ritualurile. Poate n-aş fi devenit cititorul care sînt dacă n-aş fi descoperit, într-o obscură şi fundamentală notă de subsol, o anumită carte, şi de la ea o alta şi-aşa mai departe.

Am, totuşi, unele tabieturi. O dată pe săptămînă măcar, colind metodic librăriile, caut prin biblioteci titlurile care mi se adună pe liste imperative, îmi reiau cercetări detectivistice ca să dau de urma altora – cu cît sînt mai greu de găsit, cu atît mi se par mai necesare (de pildă, încerc de vreo doi ani să găsesc un eseu despre comeraj ca strategie narativă, de Edgardo Cozarinsky, am ajuns să fiu convins că îmi e esenţial). Urc în autobuz, pe drum răsfoiesc mulţumit noile achiziţii, cobor din autobuz, trec pe lîngă casa cu motan galben la fereastra şi ajung acasă.

O carte nouă are parte întotdeauna de o primă lectură avidă şi febrilă, hotărîtoare pentru felul în care o să aud mai apoi vocea scriitorului şi cuvintele care sînt doar ale lui. Dar bucuriile primei întîlniri cu un autor, oricît ar fi de ameţitoare, nu se compară cu bucuriile temeinice ale recitirilor ritualice, pe îndelete, cu note şi glose copioase. Atunci înţeleg mai bine cum îşi urzeşte poveştile şi îşi filează metaforele, atunci îi văd degetele cum descurcă iţe narative, cum strecoară printre ele fire de aur şi verde, verde şi aur (sau de lînă, în cazul romanelor de postav greu ale lui Mihail Sadoveanu), cum deşiră, repară, migălesc la tigheluri.

Mi-amintesc cu plăcere de un ritual de lectură din studenţie. Cînd mi se făcea poftă de citit poezie mă duceam la o librărie de pe bulevardul Dacia, în faţa ambasadei Canadei. Găseam acolo, într-o claie peste grămadă în echilibru precar, tot felul de plachete şi volume de versuri, unele publicate de edituri obscure şi efemere. Citeam poezie mai ales primăvara, iar primăvara în Bucureşti începea aproape de librărie, mai precis la intersecţia dintre Dacia şi strada Galaţi. Citeam pe terase, în baruri şi cafenele, intram într-o stare de ebrietate lirică atît de avansată încît trebuia să mă ridic şi să umblu, să umblu bezmetic printr-un Bucureşti năucitor, pînă mă mai potoleam. Am rămas şi acum cu obiceiul ăsta.

Dar ritualul de lectură cel mai important pentru mine se petrecea dedemult, cînd nu învăţasem încă să citesc : dintr-o carte cu coperte albe cu picăţele portocalii, mama îmi citea şi-mi recitea povestirile care au stors şiroaie de lacrimi copilului universal – Puiul, Moartea căprioarei… Titlul cărţii era, totuşi, arid : Preşcolarul şi literatura. De la povestirile astea care-mi rupeau inima de fiecare dată, dădusem într-un fel de franciscanism elementar: îmi luam în grijă tot felul de vietăţi mici si neajutorate (rîndunici, gugustuci, iepuri, peşti, arici etc.). Le  făceam colivii, cuşti, acvarii, îi hrăneam cu pipete şi biberoane, mi-au fost fiecare celmaibunprieten, i-am îngropat în grădină, cu cruci şi lumînări, cînd s-au prăpădit din felurite cauze (voracitate felină, indigestie cu lăptuci, jale), am plîns cînd mamaia, îngrijorată de extinderea necropolei, mi-a cerut să renunţ la simbolurile religioase: ”mai trece vreun om pe drum, vede cruci şi zice : ia uite, o fi murit Sande (tataia), o fi murit Ionica (ea)…” De-atunci am rămas cu obiceiul să mă înconjor, în toate casele unde locuiesc, de cozi verticale şi afectuoase – sînt cele mai apte pentru supravieţuire.

Şi probabil tot de la Preşcolarul şi literatura mi se trage, şi acum, apetitul pentru poveşti din lumea celor care nu cuvîntă. Sînt întrutotul de acord cu Éric Chevilard cînd spune că literatura de azi (romanul mai ales) a devenit prea antropocentrică şi că e scandalos că în nici o carte (în afară de ale lui) nu găsim un tangara doré (tangara arthus arthus) :

”Le roman ne s’intéresse guère aux animaux. C’est une affaire d’hommes. Un habitat humain. C’est toujours plus ou moins l’immeuble de La Vie mode d’emploi. Le roman est la littérature de l’homme seul au monde. Il accrédite cette utopie sinistre. Ni hyène ni fourmi ni hérisson ni poulpe. Et je ne parle même pas du tangara doré.”

C’est d’ailleurs pourquoi j’appuie Éric Chevillard dans ses Trois tentatives pour réintroduire le tigre mangeur d’hommes dans le Lot-et-Garonne.

Mi-ar plăcea să povestească şi Cinabru şi Dragoş C. despre tabieturile lor de citit, dacă doresc. Aş întreba-o şi pe Luiza, deşi ştiu că i se pare că vorbim prea mult despre cărţi.

Trebuie să mai adaug cîteva rînduri despre operele bartlebiene. Munca de copist a lui Marcelo, aparent umilă şi insignifiantă, are o miză imensă: recuperarea operelor negative. Marcelo spune că şi agrafii fac parte, paradoxal, din literatură şi îşi sprijină afirmaţia pe o imagine memorabilă din Pourquoi je n’ai écrit aucun de mes livres (cartea lui Marcel Bénabou):

“Les livres que je n’ai pas écrits, n’allez surtout pas croire, lecteur, qu’ils soient du pur néant. Bien au contraire (que cela une bonne fois soit dit), ils sont comme en suspension en la littérature universelle.” (nota 4)

Lîngă operele negative, Marcelo pune şi “cărţile-fantomă”: sînt cărţi închipuite, nescrise, uneori amintite doar ca un proiect vag într-o scrisoare sau o notă de subsol, intenţii anunţate într-o altă carte, promisiuni neîmplinite sau materializate doar prin cîteva pagini. Expresia îi aparţine lui Claude Leroy, specialist în Blaise Cendrars – celebru autor de cărţi-fantomă. Pe urmele lui Leroy, Jean-Yves Jouannais povesteşte că Cendars ar fi pus în circulaţie mai mult de 300 de lucrări fictive, anunţînd sistematic în bibliografiile lui 33 de volume în pregătire, niciodată aceleaşi, dar care toate aveau să rămînă doar în stadiu de titlu. Mai mult decît atît, ar fi avut intenţia să scrie un Manuel de bibliographie des livres jamais publiés ni même écrits (cartea lui Jean-Yves Jouannais, Artistes sans œuvre, a fost o sursă de inspiraţie pentru Bartleby et compagnie). Deşi sînt imateriale, cărţile-fantomă bîntuie imaginarul literaturii (Cartea lui Mallarmé, cartea despre comedie din Poetica lui Aristotel, bîntuind biblioteca abaţiei din Numele trandafirului). Ele există, într-un fel: plutesc, eterate, în limburile literaturii.

Claude Leroy vorbeşte într-un foarte frumos articol despre biblioteci-fantomă care se alcătuiesc pe lîngă bibliotecile reale. Pe rafturile bibliotecilor-fantomă sînt aşezate cărţile pierdute, visate, plănuite şi rămase nescrise (“Les Livres fantômes”, Magazine littéraire nr. 349, 1996). Cu o astfel de bibliotecă seamană Biblioteca Brautigan din Statele Unite: numită aşa în cinstea romancierului Richard Brautigan, ea adăposteşte cărţi refuzate de editori, rămase în stadiu de manuscris – cărţi a căror existenţă nu e pe deplin recunoscută.

Despre cărţile-fantomă nu se vorbeşte doar în registru anecdotic sau metaforic, există perspective teoretice interesante (de pildă, cercetările recente în jurul  noţiunii de “operă posibilă”, multe dintre ele publicate în atelierele de pe portalul Fabula). O să amintesc doar un articol care propune cîteva ipoteze plecînd chiar de la Bartleby et compagnie – Marcos Eymar, “L’œuvre comme possibilité: pour une étude comparée de la littérature négative” (îl puteţi citi aici).

Eymar susţine că Bartleby et compagnie ilustrează perfect concepţia lui Blanchot despre literatură ca “experienţă literară”, concepţie bazată pe distincţia între operă şi procesul creator (œuvre/mise en œuvre). Pentru filosoful francez, “produsele literare contează mai puţin decît procesul creator, complex şi infinit, care le dă naştere (… ) Literatura nu mai e concepută ca o colecţie de opere, ci ca experienţă literară care nu se poate realiza într-o operă, fiindcă integrează totalitatea operelor posibile” (p. 6).

“Estetica negativă” a lui Blanchot se opune concepţiei “pozitiviste”, dominante, despre literatură (p. 5). Pe baza acestei estetici, Eymar propune o reconsiderare radicală a manifestărilor “literaturii negative”, despre care am tot pomenit: tăcerea, cărţile părăsite şi neisprăvite, schiţele, eşecurile, cărţile-fantomă:

“Cette perspective permet de donner toute sa place à un phénomène le plus souvent ignoré par l’approche positiviste de la littérature : celui des écrivains qui cessent d’écrire, des œuvres inachevées, des ébauches, des échecs, des livres rêvés, imaginés ou perdus. Tous ces exemples de ce qu’on appelle la ‘littérature négative’ méritent d’être pris en compte (…) car ils constituent aussi des manifestations caractéristiques de la même faculté humaine qui produit les œuvres canonisées par la tradition.” (p. 5).

Cum spuneam în partea a III-a a şantierului, încerc să aflu de unde vine sindromul Bartleby în literatură, cum au ajuns manifestările literaturii negative să fie investite cu valoare estetică. Aş vrea mai ales să înţeleg cum se schimbă, în funcţie de context/curent, reprezentările operei literare neîmplinite, nefinalizate, nefinisate, care-şi arată nedesăvîrşirea (nu găsesc un corespondent potrivit în română pentru œuvre  inachevée) – pagina goală, manuscrisul neterminat sau mutilat, carnetul, bruionul, cartea în curs de scriere etc. -, în paralel cu cele ale operei pline, încheiate, cizelate, desăvîrşite (œuvre achevée). Vaste programme! Sigur că nu mi-am pus în gînd cine ştie ce istorii sau sinteze grandioase, vreau doar să adun cîteva note de lectură, ca Marcelo al lui Vila-Matas. O să revin cu întrebări mai clare, sper, şi de mai mică anvergură.