Nu mi-a venit să cred cînd am citit în ziare că Sorin Gherguţ publică, după ani şi ani de ”tăcere artistică”. Mai precis, după 13 ani, atîţia au trecut de la Time Out, cartea lui de debut individual, pîna la Orice, apărut în februarie la Editura Pandora. Tăcere care a stîrnit, pe bună dreptate, o mulţime de întrebări: Unde a dispărut Sorin Gherguţ? S-a ascuns? S-a îmbolnăvit de agrafie? A preferat să nu? A căutat ”Calamburul Suprem”, l-a găsit? Ce s-a întîmplat în toţi aceşti ani cu cititorii lui? Postarea de faţă se vrea o contribuţie modestă – din perspectiva cititorului generic – la completarea acestei lacune de istorie literară.
În toamna anului 1998, an în care apărea Time Out – ca să dispară rapid, fără urmă reperabilă prin librării sau biblioteci, şi să devină o carte-fantomă –, ajunsesem în Canada cu o bursă. Printre puţinele cărţi pe care le adusesem cu mine era şi Tablou de familie, antologie în care Sorin Gherguţ debutase alături de ceilalţi membri fondatori ai cenaclului Litere – T. O. Bobe, Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu. Tabloul mi-e foarte drag, printre altele pentru că am fost spectator la cîteva întîlniri ale cenaclului şi s-a nimerit să fie chiar întîlnirile unde au fost citite unele texte strînse apoi în volum. Ajunsesem din întîmplare acolo – am văzut un afiş, am intrat –, nu auzisem de nici unul din cei şase autori, dar cum în acea perioadă eram deja sub influenţa stupefiantelor Levantul, Poeme de amor, Totul, Nostalgia, Travesti, n-aveam cum să ocolesc un cenaclu condus de Mircea Cărtărescu. Era prima oară cînd vedeam scriitori în carne şi oase, discutîndu-şi pe viu textele, direct, aplicat, fără verbiajul cu care eram obişnuit. Şi ce texte! La prima întîlnire l-am ascultat pe Sorin Gherguţ citindu-şi ”Cronicile digestive & ecologicalele”, la a doua (dacă nu mă înşel) pe T. O. Bobe cu ”Spirala” şi pe Răzvan Rădulescu cu un fragment dintr-un roman care se numea pe atunci Regatul lui Teodosie, anume vizita lui Teodosie şi a Pisicîinelui Gavril la căpşunăria bufniţei Kaliopi (văd capul lui Ion Bogdan Lefter apărînd în cadrul uşii exact în momentul în care erau enumerate soiurile de căpşuni din căpşunărie – căpşuni în formă de sabie, căpşuni în formă de corabie… –, după cîteva fraze întreg corpul criticului a pătruns în sală şi s-a aşezat într-o bancă, unde a rămas pînă la sfîrşitul lecturii).
Din Canada, încercam să aflu dacă vreunul din autorii din Tablou a mai scris ceva, dar în acele vremuri îndepărtate veştile ajungeau mai greu: doar cîteva reviste literare de hîrtie trecuseră pe net, revistele online erau puţine, bloguri nu existau, iar M. Zuckerberg avea doar 14 ani. Aflasem că T. O. Bobe publicase Bucla (Univers, 1999) şi mi-o luasem în vacanţa de vară, în revista Respiro îl regăsisem pe Răzvan Rădulescu cu un fragment din Teodosie şi cu scenariul la Niki Ardelean, colonel în rezervă, şi mai aveam Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane (Cartea Românească, 1997 ), pe Cezar Paul-Bădescu îl mai citeam prin Dilema… de Sorin Gherguţ nu auzeam nimic, tăcere pretutindeni stăpînea.
… pînă cînd am descoperit blogul Terorism de cititoare şi-am început să-l citesc regulat şi să mă reconectez la literatură nouă şi la literatură în general. Acolo am aflat de Time Out. Îi plăcuse la nebunie, îl citise avidă, ”de ziceai că are 10 ani şi citeşte vreun Pardaillan”, şi avusese gîndul bun să citeze in extenso două poeme din volum – “cum e (cu mine)” şi “puţin penibil (vreau să fiu)”, pe care mi le-am copiat şi mi le-am pus printre paginile ”Cronicilor digestive & ecologicalelor”. Apoi am cunoscut-o pe zum şi am început să ne povestim despre autorii din Tablou de familie, cum i-am citit, cît de tare ne plac, şi-atîta am povestit că am ajuns să vorbim uneori în replici din cărţile lor. În vremea cînd puneam pe bloguri poeme-de-sîmbătă, am înfiinţat împreună compania PDS Air pentru transportul de mărfuri poetice între Québec şi Berlin. Zum mi-a trimis, prin PDS Air, trei poezii citite de Sorin Gherguţ la Berlin, în Lunga noapte a liricii româneştide ultimă generație şi apărute în broşura de prezentare a nopţii. Adunate cu cele 14 din Tablou, cele aproape 2 de la luciat, cu alte două găsite prin ziare, aveam în total vreo 20 de poeme de Sorin Gherguţ, adică prea puţine.
Aşadar, poveștile de mai sus se opresc în februarie 2011, când apare Orice. Fast-forward pînă la începutul lui octombrie cînd, în sîmbăta aia în care au avut Morcheeba & Parov Stelar concert la București, m-am întîlnit cu zum în fața Cărtureștiului de la Romană. Am vrut să intrăm în librărie, dar ne-a speriat pe amîndoi tîrgul de pantofi (!!!) care se ţinea acolo, așa că am plecat și, din vorbă-n vorbă, am ajuns la Humanitas Kretzulescu. Mie-mi trebuia Orice, că n-apucasem să mi-o cumpăr, ei îi mai trebuia una-alta, prin urmare am intrat și ne-am dus la librar să-l întrebăm unde găsim Orice de Sorin Gherguț. Librarul ne-a spus că mai are un singur exemplar (norocul meu), ne-a dus la raftul de poezie unde, după spusele lui (și după aspectul raftului), nu mai umblase nimeni de vreo lună și ne-a lăsat să căutăm singuri. Am găsit pînă la urmă un teanc de Orice-uri, zum şi-a mai luat un exemplar (l-a ales bine, să fie neîndoit, nemurdărit, deși îl lua cu scopul de a avea un exemplar de rezervă pentru cei care vor să-l împrumute, pe celălalt fiindu-i frică să nu-l piardă – așa se-ntîmplă cînd aștepți ani de zile o carte). Am plecat amîndoi mulțumiți din librărie, din București, din România și, odată ajunși prin țările noastre, ne-am gîndit că ar fi cazul să povestim un pic despre Orice (uverturi & reziduuri). De Sorin Gherguț.
Deluxe Version – bonus
După ce-am ieşit din librăria Kretzulescu, zum a început să răsfoiască Orice pe stradă, voia să-mi arate nişte versuri care i se părea că seamănă cu versurile unei piese de Einstürzende Neubauten. Le-a găsit pe unele care semănau cît de cît (dar nu pe acelea care semănau suprem, şi tot căuta şi răsfoia…) cînd ajunseserăm la intersecţia dintre Victoriei şi Kogălniceanu. Şi aşa am citit peste umărul lui zum, împreună cu Palatul Telefoanelor, Cercul Militar Naţional şi fosta Romartă a Copiilor :
ce este este cum este pentru că ce a fost a fost cum a fost
În faţa noastră, pe Hotelul Bulevard în renovare, fluturau aripi de pînză negre ca aripile Melancoliei din Die Befindlichkeit des Landes.
”Simone Darrieux: Era un tip ciudat. Scria pe cărţi. Din fericire, nu i-am împrumutat niciodată vreo carte. De ce? Pentru că nu-mi place să-mi scrie cineva pe cărţi. Şi, în afară că scria pe marginea paginilor, mai făcea ceva încă şi mai uimitor. Probabil n-o să mă credeţi, făcea duş cu o carte-n mînă. Jur. Citea sub duş. Cum am aflat? Foarte uşor. Aproape toate cărţile lui erau umede. La început credeam că era de la ploaie, Ulises mergea mult pe jos, rar lua metroul, străbătea Parisul de la un capăt la altul mergînd pe jos, şi cînd ploua se făcea leoarcă pentru că nu se oprea să aştepte să se însenineze. Şi aşa cărţile lui, cel puţin cele din care citea cel mai des, aveau paginile puţin umflate, de parcă ar fi fost din pergament, şi credeam că era de la ploaie. Dar într-o zi am observat că s-a dus la baie cu o carte uscată şi, cînd s-a întors, cartea era umedă. În ziua aia curiozitatea mi-a fost mai puternică decît discreţia. M-am apropiat de el şi i-am luat cartea. Nu era umedă doar coperta, mai erau şi alte pagini, şi însemnările de pe marginile paginilor aveau cerneala întinsă de apă, poate pe unele le scrisese sub duş, şi-atunci i-am zis, doamne, nu pot să cred, citeşti sub duş, te-ai ţicnit? a zis că nu putea să se abţină şi că, în plus, nu citea decît poezie, n-am înţeles de ce ţinea să-mi precizeze că citea doar poezie, n-am înţeles pe moment, dar acuma înţeleg, vrea să spună că citea doar două-trei pagini, nu o carte întreagă, şi-atunci am început să rîd, m-am lăsat să cad pe canapea şi m-am strîmbat de rîs, a-nceput şi el să rîdă, am rîs amîndoi un timp, nu mai ţin minte cît.”
(Roberto Bolaño – Detectivii sălbatici)
Nu e indicat să citiţi Detectivii… sub duş, riscaţi să consumaţi o bună parte din rezervele de apă disponibile.
În Erostratus, eseu despre ”destinul operei literare”, despre recunoaştere şi celebritate, Pessoa scrie cîteva rînduri despre Shaw. Îi recunoaşte meritul de a fi stimulat gîndirea critică, dar îi reproşează că ar fi confundat stimulul cu efectul căutat, la fel ca un om care ar fi convins că acţiunile cauzate de un pahar de whisky au legătură doar cu malţul de orz.
”Adevărul e că oameni precum Shaw sînt nişte barbari. Îşi fac brusc apariţia în civilizaţie, singura noutate pe care-o aduc fiind aceea că nu fac parte din ea, şi sînt la fel de bătători la ochi ca un negru în Scandinavia. Sufletul lor înnegrit îi însemnează cu o piatră albă. Adevărata noutate, durabilă, e cea care reia firele tradiţiei şi le ţese într-un motiv pe care tradiţia n-ar fi putut să-l ţeasă. Ideile esenţiale ale geniului sînt la fel de vechi ca baza geniului, care este existenţa umanităţii. Toţi oamenii de geniu au purtat această haină roasă pînă la urzeală. […]
Prin barbar înţeleg omul care vine în civilizaţie din afară; îi aparţine pentru că are un număr pe strada ei, dar îi lipseşte sufletul care să-l facă să înţeleagă de ce au fost trasate străzile şi de ce există obiceiul de a pune plăcuţe cu numere pe fiecare poartă.”
Şi mai spune Pessoa că ”defectul capital al lui Shaw – defectul capital al oricărui om care ar vrea să fie considerat artist – este că n-are deloc poezie. Aceasta însemnînd că n-are deloc umanitate.”
Zum y Tlon Society ne-au invitat de data asta să răspundem la două întrebări: 1) care ne e scriitorul de limbă spaniolă cel mai drag şi 2) care ne e cel mai nesuferit sau care ni se pare el peorrr, el más sobrevalorado etc. Sînt două întrebări foarte serioase, gîndiţi-vă numai la cît de grav şi de fundamental sună în spaniolă cuvîntul
imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate.
nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german.
Cel mai puţin mă entuziasmează aşa-zişii realişti magici în cap cu G. Garcia Márquez (nu dau şi alte nume pentru a nu fi sfâşiat de admiratorii autorilor în chestiune), căci mi se pare că dau cu tunul după muşte şi – s-o zic pe şleau – pentru că n-am organ pentru genul respectiv. Nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. Mai ales cel dintâi e surprinzător de viu pentru un contemporan al John Donne. Ca să revin mai aproape de timpurile noastre, l-aş pomeni pe Camilo José Cela, (a)cela din Stupul, care îmi place din aceleaşi motive pentru care nu mă încântă realiştii magici. ¡Ole!
1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, “am visat ca aveam un pistol de argint. un pistol foarte frumos. mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea”.
2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super.
3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul.
scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi.
scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu “co”, se termina cu “elho” si este pare-se brazilian.
García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final “a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani”..
fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana.
probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho.
În universul meu, care este o bibliotecă – sau viceversa, în biblioteca mea, care este un univers – există un singur zeu şi acela e Borges, un creator plin de imaginaţie şi spirit ludic, care nu ia regulile foarte în serios. Deşi, desigur, se mai insinuează pe acolo şi arhanghelul Gabriel (Garcia Marquez) şi Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietăţi Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo.
Dacă ne păstrăm în convenţia iniţială, „scriitori de limbă spaniolă”, atunci universul meu n-are diavol, pentru că opusul în toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. Care, însă, e de limbă portugheză.
În lipsa unui diavol, să zicem doar că nu înţeleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis să şadă la masă cu zeii…
autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor:
“eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri.”
autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa:
“la drum
inflacarat poet al aurorei
pe cararile ascunse si parasite
sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat.”
daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza.
supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda.
Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip
Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo
Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul
cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori.
Daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortázar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. As putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. Si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia Márquez nu-i singurul scriitor sud-american.
Iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva ‘realismului magic’ care ne-a impuiat capul. Ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema.
La 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi şi o poveste cu căţelul Loyal, care moare ca să salveze o fetiţă din mîinile unor bandiţi, proza părîndu-i-se mai grea, aşa cum avea să i se pară mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, şi plănuieşte o epopee care să cuprindă toată istoria lumii, dar o pneumonie îl opreşte după cele 20 de pagini despre epoca de piatră, mai tîrziu scrie Istoriile cu cronopi şi glori, Ocolul zilei în 80 de lumi şi celelalte – cărţi-şotron, cărţi-machete, cărţi-almanah, instrucţiuni pentru plîns, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme şi peome –, povestindu-ne în întregime şi atît de minuţios încît devenim fantastici: Julio Cortázar.
Nu am un scriitor de limbă spaniolă care să-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferită mi-a devenit o formulă pe care o întîlnesc frecvent cînd vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca şi cum toţi scriitorii de-acolo s-ar defini în legătură cu realismul magic (realitatea fiind oricum magică, cf. Julio Cortázar).
La sfîrşitul anului trecut am ajuns la următoarele concluzii : 1) nu e bine, nu e bine deloc; 2) aşa nu se mai poate şi 3) trebuie să fac ceva. Viaţa mea a ajuns un birou, viitorul – o stivă de Rapoarte de făcut etc. Chiar nu se mai poate, m-am scufundat în noroiul greu al prozii vieţii de funcţionar etc. Trebuie să citesc mai multă poezie.
Pe de altă parte, anul trecut au fost cîteva cărţi care mi s-au înşurubat în minte – Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari, Detectivii sălbatici ai lui Bolaño, Irezistibil de Dan Coman. Îi văd pe MMH citind, noaptea, poeme în rulota din parcul de maşini din Córdoba (ca şi cînd numai acea rulotă ar fi pe lume), pe Arturo Belano citind poeme sub duş (şi adnotîndu-le), pe D Great Coman şi pe JFP citindu-şi unul altuia poeme, la lumina lunii, într-un copac de pe cîmp (seamănă cu copacul unchiului Teo din Amarcord). Şi am ajuns la aceeaşi hotărîre: trebuie să citesc poeţi, vieţi de poeţi, istorii cu poeţi, critificţiuni cu poeţi.
Aşa că mi-am deschis o Şcoală Primară de Poezie, mi-am luat caiet, penar, citiri şi m-am apucat de învăţat. Sper să nu rămîn repetent şi de data asta.
Prima lecţie e din Ion Mureşan. Se arată în ea că poezia este un lucru bun deoarece lucrează asupra sufletului omului, iar sufletul omului este foarte folositor omului:
Poezia ”influenţează, lucrează asupra sensibilităţii, sufletului şi vieţii tuturor membrilor societăţii, a tuturor membrilor unei comunităţi, fie că aceşti oameni citesc sau nu poezia, fie că le place sau nu poezia. Iar aceasta se poate întîmpla deoarece omul nu este doar homo sapiens, homo faber, homo ludens etc. ci este, dincolo de acestea, homo poeticus. Adică omul vede şi aude, face şi drege cu braţele ori cu mintea sa, dar mai ales el se raportează la lume şi la lumea faptelor sale, şi asta e specific pentru om, prin bucurie, tristeţe, mînie etc. Baza civilizaţiei este, în ultimă instanţă, una sentimentală, pentru că orice civilizaţie are drept scop ultim fericirea. Iar aceasta nu e posibilă dacă omul nu vorbeşte cu sine, dacă sinele este mut. Şi încă nu cunosc oameni care să se bucure, să se întristeze, să se mire, sau dacă vreţi să înjure în limbajul matematicii, al fizicii sau ciberneticii. Dar cunosc foarte mulţi oameni care, din prea multă bucurie, ori din prea mare tristeţe, au ajuns la poezie.(…)
Şi dacă nu poate fi decît prilej de bucurie progresul ştiinţific, perfecţionarea aparatului conceptual al oricărei ştiinţe, ca şi orice nouă cucerire a tehnicii şi industriei, nu mai puţin trebuie să ne bucurăm de perfecţionarea ”aparatului conceptual” al poeziei, de progresele întru poezie ca de cîştiguri ce înlesnesc, perfecţionează comunicarea omului cu sine într-un limbaj uman. Acestea echivalează cu ”perfecţionarea fericirii, a bucuriei, a tristeţii.” (…)
Cîteva cuvinte despre poeţi. A. Huxley spunea undeva că oamenii au trăiri shakespeariene, dar nu toţi pot fi Shakespeare. Aceasta s-ar traduce, în spiritul celor de mai sus, că de la impresie la expresie nu e cale tocmai scurtă. Problema a fost discutată şi răsdiscutată. Numai că lucrurile stau puţin altfel. Şi stau altfel pentru că poezia poeţilor adevăraţi se absoarbe în cele din urmă, n-aş putea spune după cîte zeci de ani, în conştiinţa oamenilor, modelîndu-le trăirile. Aşa că, la un moment dat, oamenii ajung dacă nu Shakespeare, Eminescu etc., atunci cu siguranţă shakespearieni, eminescieni, blagieni, nu numai la nivelul perceperii lumii, dar şi la cel al rostirii.
Poetul este prin poezia sa o investiţie de perspectivă.”
(publicat în Echinox, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1979; cules de Gheorghe Crăciun în antologia Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (ed. a doua), Paralela 45, 1999, p. 163-164)
***
Vă urez, cu cuvintele lui Ion Mureşan, să vorbiţi cît mai omeneşte cu dumneavostră şi să vă perfecţionaţi fericirile, bucuriile şi tristeţile.
”Cette phase des petites annonces est aussi celle où j’exerce le plus sadiquement mon pouvoir: je demande, par exemple, une géante. Je dis: ‘Amenez-moi toutes les géantes du pays!’ Et les géantes arrivent, font une queue géante de géantes, frappent à la porte de mon bureau. Moi, tout petit, derrière ma petite table, je regarde la première géante et je la chasse d’un geste de la main: ‘Pas assez géante!’”
De ce este Omul atras de rău? Dacă vă frămîntă întrebarea, puteţi găsi o sumă de răspunsuri de toate felurile în mărturisirile cîtorva vecini de blog despre ticăloşii lor preferaţi:
E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.
Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.
atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.
My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!
Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?
Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!
In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune – poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie – cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din “Parisul Vesel” (“Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent “Parisul vesel” si filmul nu-s pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…
N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?
nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.
Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.
Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’
Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.
Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e “the zig-zag man” si datorita acestei “constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].
de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.
My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.
E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.
Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.
Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.
Jack Nicholson – Daryl Van Horne (“Vrajitoarele din Eastwick”)
E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.
Nu doar minunile “nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e “ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.
Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.
unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.
Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare
cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!
e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de “creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.
Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?
***
Caligraf
Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.
Semn de carte şi subliniere pentru Sora egZactă, care citeşte din Time’s Arrow (şi din Detectivii sălbatici şi din I Lost It at the Movies de Pauline Kael şi din Lecture de la poésie américaine de Fauchereau şi din alte 10 cărţi din geanta ei în acelaşi timp):
Sunt un mare schelet de calcar învelit în straturi moi, organice, mustind de lichide. Stau într-o grotă albă de beton. Printr-unul din pereţi se vede afară. Înfipte în stînca ţestei am două camere video gelatinoase cu irişi căprui. Transform foi laminate de pastă albă în maculatură. Toate literele au fost acolo, în rezerva de pix, înghesuite una-ntr-alta ca universul în singularitatea iniţială. Dacă-aş da filmul/timpul înapoi, pixul ar absorbi din nou literele ca un aspirator, iar nivelul pastei în tubul interior ar creşte. Caietul s-ar anti-scrie evreieşte, pagină cu pagină, până-ar rămâne iarăşi locul unde nu se-ntîmplă nimic pentru că se-ntâmplă totul. Grădina potecilor ce se bifurcă. Astfel albul insuportabil şi negrul abominabil ar sta cuminţi unul lângă altul, în puritatea neamestecată dintru început. În filmul proiectat invers al umanităţii s-ar umple toate călimările, s-ar umecta benzile maşinilor de scris iar penele de gâscă s-ar reînfige în aripi şi-ar ajuta la zbor. Cărţi albe, papirusuri albe, oameni cu tot mai fragedă piele, cu neuroni în ţeste mai puţin încîlciţi, până când însuşi codul genetic ar fi anti-scris, s-ar face tot mai rudimentar, pân-ar rămâne o singură spiră şi s-ar duce şi aceea, aspirată într-o carne tot mai străvezie. S-ar retrage în rezerva pixului dumnezeiesc gazul şi praful interstelar, scrisul mărunt al universului subatomic, până ce toată cerneala din lume ar încăpea într-o singură călimară. Din cele de plastic din primii mei ani de şcoală, din care cerneala nu se putea vărsa niciodată.
(Mircea Cărtărescu, Jurnal II, Humanitas, 2005. p. 94-95)
Cred că, dacă s-ar întîmpla una ca asta, adică dacă n-ar mai fi cărţi pe lume, Zum s-ar apuca să citească în stele, în cafea, ba chiar şi niste haruspicii ar încerca, dar pînă la urmă, nemulţumită & luciferică, ar inventa o Maşină a Timpului care să inverseze procesul invers, cerneala să curgă iar din călimări şi să acopere pagini şi pagini, rînd cu rînd, Detectivii sălbatici şi Time’s Arrow să se aşeze din nou în geanta ei.
Cea mai zîmbitoare notă de subsol peste care-am dat în ultima vreme e din Serge Fauchereau, Lecture de la poésie américaine:
”Pour saisir la différence de conception des deux poètes [E. E. Cummings şi W. C. Williams], il faut se reporter au Poem de Williams où l’on voit, en douze courtes lignes, un chat franchir un pot de fleur.”
În rîndurile de deasupra notei, S. F. vrea să arate că E. E. Cummings nu e un poet greu de înţeles, cum se crede în general, şi face demonstraţia chiar pe un poem dat ca exemplu de absurditate, de non poezie, de culme a ermetismului gratuit. Poemul, pe care W. C. W. mărturisea că nu-l înţelege, e cu o pisică.
away wanders: exact
ly; as if
not
hing had, ever happ
ene
D
W. C. Williams
As the cat
climbed over
the top of
the jamcloset
first the right
forefoot
carefully
then the hind
stepped down
into the pit of
the empty
flowerpot
S. F. arată într-un comentariu de 3 pagini (!) că pisica ermetică a lui Cummings stă nemişcată în primele două versuri, apoi face o suită de giumbuşlucuri şi la sfîrşit revine la poziţia iniţială. Pare mult mai rapidă decît pisica imagistă a lui Williams.
