Caligraf

Prima oară am auzit de Nicanor Parra de la Luiza. Apoi, din nişte cronici la Apropierea, am aflat că Marin Mălaicu-Hondrari îl traduce în română. Bolaño spune că nu prea l-au înţeles cînd a trecut printre ei, au văzut doar un “meteorit întunecat”. De-ajuns ca să citesc o carte cu antipoeme de-ale lui, din care am înţeles că antipoezia e tot poezie, deci din poezie nu se poate ieşi (cum arată şi fragmentul de manifest de mai jos).

Corolar: un festival “Anti-poezia e la Bistriţa”, organizat de Anti-Marin Mălaicu-Hondrari (Îndepărtarea), ar fi la fel de frumos cum a fost “Poezia e la Bistriţa“?

MANIFIESTO

Señoras y señores,
Ésta es nuestra última palabra.
- Nuestra primera y última palabra -
Los poetas bajaron del Olimpo.

Para nuestros mayores
La poesia fue un objeto de lujo
Pero para nosotros
Es un articulo de primera necesidad:
No podemos vivir sin poesia.

A diferencia de nuestros mayores
- Y esto lo digo con todo respeto -
Nosotros sostenemos
Que el poeta no es un alquimista.
El poeta es un hombre como todos
Un albañil que construye su muro:
Un constructor de puertas y ventanas.

Nosotros conversamos
En el lenguaje de todos los días
No creemos en signos cabalísticos.

Además una cosa:
El poeta está ahí
Para que el árbol no crezca torcido.

Éste es nuestro mensaje.
Nosotros denunciamos al poeta demiurgo
Al poeta Barata
Al poeta Ratón de Biblioteca.
Todos estos señores
- Y esto lo digo con mucho respeto -
Deben ser procesados y juzgados
Por construir castillos en el aire
Por malgastar el espacio y el tiempo
Redactando sonetos a la luna
Por agrupar palabras al azar
A la última moda de París.
Para nosotros no:
El pensamiento no nace en la boca
Nace en el corazón del corazón.

Nosotros repudiamos
La poesía de gafas oscuras
La poesía de capa y espada
La poesía de sombrero alón.
Propiciamos en cambio
La poesía a ojo desnudo
La poesía a pecho descubierto
La poesía a cabeza desnuda.

No creemos en ninfas ni tritones.
La poesía tiene que ser esto:
Una muchacha rodeada de espigas
O no ser absolutamente nada. (…)

- Nicanor Parra, Anti-Poemas. Antologia (1944-1969), Seix Barral, 1972 -

(m-a convins manifestul, deşi n-am prea înţeles ce e muchacha rodeada de espigas : )

 Ce-i de facut?

dreaming jewel

Motivul pentru care unii ezita sa sprijine Curtea Veche este acela ca nu le vine sa creada ca un asemenea lucru se poate intampla asa, din senin, fara motiv. Din pacate, se poate si, atata timp cat nu luam atitudine, o sa se tot poata.

Problema nu se reduce la o editura, asa cum gresit par sa creada multi, ci este o problema de fond a societatii romanesti. Nu este vorba despre Curtea Veche aici, ci despre drepturile noastre care nu sunt respectate, despre valorile noastre care trebuie aparate, despre lege, pe care autoritatile ar trebui sa o aplice. Ne plangem de manelizarea tarii, de proliferarea vulgaritatii, de violenta crescanda din trafic, din viata, dar cand am putea sa luam atitudine impotriva acestora, intr-un caz punctual, nu o facem.

Slaba reactie a publicului iubitor de carte, lipsa totala de solidaritate a celorlalte edituri [de parca nu li s-ar putea intampla si lor] sunt un simptom grav. intr-o tara in care ies sute de oameni in strada ca sa participe la inmormantarea unei vedete pe care o uitasera de mult, alti oameni - dintre cei care, de obicei, fac misto de cei dintai - nu sunt dispusi sa se mobilizeze pentru a apara valorile lor.

Nu trebuie sa ne asteptam ca, deodata, oamenii sa respecte cultura, iar autoritatile sa zica: gata, domle, de acum aplicam litera legii. Societatea este cea care poate corecta aceste derapaje, prin presiuni. Trebuie sa intelegem cu totii ca nu un lider providential, nu un partid sau altul pot schimba aceste lucruri, ci noi, cu conditia sa incepem sa ne comportam ca o societate, nu ca o adunatura de oameni care locuiesc intamplator pe acelasi teritoriu.

***

zum

Vreau sa fie clar de la inceput: Curtea Veche e una dintre editurile romanesti care-mi plac cel mai mult - colectia lor Byblos e excelenta, cartile arata bine, comenzile online merg aproape perfect.

Ce se intampla zilele astea la sediul lor n-are insa nici o legatura cu ce-am zis mai sus, pentru ca nu conteaza ca e o editura mare in cauza. Vad asta peste tot - aparati cartile, e inadmisibil ca o editura mare sa pateasca asa ceva etc. Daca editura era mica ar fi fost ok? Daca era o macelarie acolo ar fi fost ok?

Ce ma intriga si mai mult e faptul ca in Romania, in 2010, oricine vrea poate sa sechestreze bunurile altcuiva. Politia nu face nimic, nimeni nu face nimic si… Si?

Iar daca asa ceva i se poate intampla unei edituri mari…

***

diacritica

Balaurul a ferecat castelul Cosanzenei, care s-a dus la Fat-Frumos-de-pica, Hunor, care-a promis sa puie vorba buna la imparatul Verde, Blaga, si la imparatul Rosu, Predoiu, ca inteleptii sa judece peste rand pricina Cosanzenei cu Balaurul. Caci e ilegal sa-i fereci Cosanzenei castelul, dar e legal sa-i pui o vorba buna, doar e o Cosanzeana culturala. Ceea ce talpa tarii nu-i, de-aia procesele ei cu Balaurii diversi treneaza pan’ ce-ajunge-n sapa de lemn sau da ortu’ popii, fara ca vreunui Fat-Frumos sa-i pese.

Sunt gata sa scot palosu’ s-o apar, dar mai-nainte as vrea sa-mi spuie Cosanzeana, de exemplu, daca Balaurul i-a trimis vreo somatie inainte sa-i ferece castelul; si daca da, de ce a ales Cosanzeana s-o ignore; si ce zice contractul de inchiriere cu primaria; si de ce a preferat Cosanzeana sa se-agate de respectivul contract&castel-in-litigiu si n-a-nchiriat niste birouri de pe piata privata, ca orice alta firma privata.

Caci tot ce-mi zice Cosanzeana e ca Balaurul e rau. Dar nu-mi face in nici un fel dovada neprihanirii proprii.

***

zamolxe

Sintagma “stat de drept”, folosita cu prilejul descrierii scandalului de la Editura Curtea Veche, e mai uzata decat blugii Sid Vicious. In Romania, pare sa fi capatat o aura mitologica, de deziderat vital, alaturi de “intrarea in Europa”, prea devreme bifata. Este greu sa ai asa ceva intr-o tara unde prostimea inclina spre stanga iar elitele dau cu stangu-n dreptu’.

Dar nici aici, in Canada, de unde se-ntampla sa elucubrez, “a state of laws” nu-i mai putin hollow.

“Statul unde domneste legea” inseamna, de fapt, “statul unde domnesc avocatii”. Daca in tarile sarace si galopante, politicienii sunt majoritari ingineri, in tarile “dezvoltate”, cu capital, majoritari sunt avocatii. Cand Bryant, Ontario Justice Czar, a vrut sa-i ofere sotiei un anniversary present, a omorat un biciclist, a platit apoi 2 firme de PR si-a scapat basma curata. De-atunci, un judecator a eutanasiat-o pe nevasta-sa si guvernul a scos o lege secreta care sa permita suspendarea drepturilor cetatenesti cu prilejul G20.

God save the queen
The fascist regime..

yawn

***

petroniamarx

Ignor aspectele legale ale situatiei. Mie bizar mi se pare altceva: exista o armata intreaga de sustinatori, exista wall pe Facebook, petitii si scrisori deschise. Oameni si institutii cu nume grele isi exprima sustinerea, indignarea, increderea ca luarea de atitudine in mod deschis va avea urmari pozitive si ceva va fi facut. Ceea ce e bine.

Dar condoleantele si sustinerea morala sunt pentru morti, atunci cand nu se mai poate face nimic. tin loc de ceva si feresc de senzatia de neputinta. insa cand e vorba de ceva concret? Sigur, ar putea si sper sa aiba rezultate. Nu e totusi mai firesc sa contracarezi actiunea cu actiune decat cu petitii si sustinere morala? “Sunt / cunosc un avocat bun. Va pot ajuta”.

Dar sa nu fim rai. Poate in spatele acestei situatii se afla o neintelegere si o realitate trista a mentalitatii sociale contemporane: nevoia de cultura a angajatilor unei firme de paza a dus la o revolutie. La aia din ‘89 ocuparea Televiziunii a fost un semnal si o declaratie. Acum, ce e o editura daca nu tot un centru de unde radiaza cultura? Salariile sunt mici, cartile de multe ori sunt scumpe. Sa fim atenti: poate in zilele urmatoare pe peretii cladirii vor aparea afise cu “Atentie, se citeste!” si un comunicat de presa intitulat “Opriti discriminarea intelectuala!”, prin care angajatii unei firme de paza isi vor revendica dreptul la respectul societatii care pana acum i-a considerat niste muschi fara creiere. Ce, nu asa se face?

***

murdoc

e si’o problema de raportare: cum actionam, confruntati [in cetate] cu o situatie care “nu face sens”. situatia fiind confuza - nu reactionam?

am citit cateva articole pro/contra, cu rezultatul evident ca sunt un pic mai confuz decat inainte. aparent editura [care altfel mi'e simpatica] a fost victima unui abuz, abuz cam superficial pt ca Arsene & co era [sau era normal sa fie] pe picior de plecare, din str Ion Mincu nr 11

totusi my Brothers, sa nu ne jucam de’a obiectivitatea mic-burgheza. apartinem, vrand-nevrand, anticului [aproape-disparutului] trib al Mancatorilor de Carti, si numai acestei caste ii datoram loialitatea noastra intreaga.

deci cand editura aia o sa bage vreun miting sau ceva - cre ca ma duc acolo sa urlu, sa bat.

sau nu

***

caligraf

Am doar o carte de la Curtea Veche - Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale…, de Ion Iovan. E o editura la care tin pentru ca i-a publicat pe Bolaño, Esterházy, Bioy Casares, Pamuk. Nu stiu daca o carte e mai valoroasa decit o pereche de incaltari, dar abuzurile de genul celui comis de persoana care revendica imobilul din strada Ion Mincu sint inadmisibile, indiferent daca victime le sint edituri sau ateliere de incaltaminte. si firma care a ocupat sediul editurii se mai si cheama, ce ironie, Civis Paza…

Dup-atîta lene, mi se pare normal să vină o petrecere. Iar dimineaţa de luni se potriveşte cel mai bine cu clinchetitul de pahare, nu-i aşa? Le mulţumesc lui zum şi strelnikov că m-au invitat la sesiunea etilică şi mă bucur că mă aflu într-o aşa aleasă companie. À la vôtre!

zum

Bere, vara. Nu foarte amara si fara prea mult acid - vreau gust, mofturi. Vin rosu sec. Mojito, whisky, cognac. Un pic de tequila. Niciodata vodca, de tuica sa n-aud. Sampanie de cate ori se poate, o ador! Nimic dulce, cu exceptia visinatei si nimic de culoare dubioasa (gen albastru). Toate astea de cand m-am impacat cu alcoolul, care nu mai e nici interzis, nici fascinant, nici leac, nici otrava. It just is.

***

strelnikov

cand eram mai pusti, in fuckultate & alea, nu visam decat wow ce misto cand o sa stau singur, zilnic orgie bautura boxele la maxim, gen la Sziget la festival.

acum beau din an in paste, un pic de vin. cat despre orgii & boxe, lol.

the strangest thing.

***

Bola de Nieve

Legenda familiei spune ca pe la vreo 3 ani unchi-miu imi dadea sa gust din paharul cu shpritz iar eu, jucandu-ma cu butonii luciosi de la vestonul lui militar, mormaiam incantata “acu’ bun, acu’ bun”. Cum putea sa mi se para si acru si bun la varsta aia, e un mister. Mai tarziu am inceput sa apreciez dulcele - visinata si florio marsala, o incantare - si, pe cand ai mei mergeau sa conduca musafirii dupa vreo petrecere, eu dadeam o raita pe langa masa din sufragerie si scurgeam ce se mai gasea prin pahare. Pe la 20-si-ceva capatasem o fixatie cu pinot noir-ul si stateam nopti in sir pe net cu cate un pahar langa mine. Nu ca ar fi avut vreun efect, dar mi se parea o poza reusita. Acum beau socially ca sa ma binedispun. Sa ajung la starea aia de gratie cand vorbele par ca se descurca singure si nu mai trebuie sa le trag eu afara cu clestele. Mojito, whisky sau vin rosu, e placuta ameteala usoara si zambitoare care ascunde timiditatile intr-un dulap si le incuie cu cheia. Sangele pulseaza mai intens; respir altfel, vorbesc altfel, dansez altfel, sarut altfel. Devin ceva mai simpatica.

***

Radu

Bun, acum eu ar trebui, după câte înţeleg din întrebare, să spun ce şi de ce îmi place să beau. Or, fiind eu din 13 aprilie 2009 locuit de un ego experimental non-alcoolic, şi intenţionând să continuu experimentul cel puţin până în 15 mai 2027 (poate părea mult, dar un an a şi trecut deja, şi restul o să treacă din ce în ce mai repede), mă văd nevoit să transfer răspunsul într-un trecut din ce în ce mai depărtat.

Aşadar, am băut cam de toate, fără ca asta să mă facă un Anthony Bourdain al alcoolurilor, ci mai degrabă un Stahanov al lor. Malcolm Lowry spune undeva că a vrut să facă din Sub vulcan o „Divină Comedie beată”; pentru mine, beţia era scrisă în nişte Table ale Legii care stipulau necesitatea diluviului etilic, toate propoziţiile fiind rezumabile la următoarea: vei bea zilnic mai mult decât orice om pe care-l întâlneşti. Nu m-am lămurit încă de ce era nevoie să fac asta, şi nici de ce am făcut-o. O spun cu toată sinceritatea: nu mi-a plăcut să beau. Dar nu-mi plăcea nici cum arăta lumea când nu beam. Şi nici cum arătam eu. (De parcă acum…)

Aşa că am băut. Temeinic, în litera legii amintite. Esenţială era cantitatea de etili ingerată, nu calitatea. Converteam automat masa de lichid transvazată în grade de alcool pur, pe care o diluam apoi la 40 de grade (vodka juca, aşadar, rol de valută forte, era aur, alcoolul se măsura, deci, într-un fel de vodkarate). O bere de 5 la sută însemna, adică, 25 de grade de alcool pur (sticla fiind, fireşte, de 500 ml, nu o trişerie de 330!), care, diluate corespunzător la 40 de procente, echivalau cam 60 şi ceva de militri de vodkă. Subsecvent, 10 beri băteau cu puţin peste 600 de mililitri. Ăsta era DZR-ul meu, doza zilnică recomandată pentru ca lumea să devină suportabilă, şi eu să-mi devin suportabil. Deşi erau puţine zilele în care mă opream la 10.

Toate astea până acum un an şi o lună, când, tot fără să ştiu exact de ce, legea a fost tam-nesam abrogată. M-am trezit, ce-i drept, într-o lume infinit mai frumoasă decât cea pe care mi-o aminteam. Urma să mi se nască un fiu. Şi m-am mirat, cum mă mir şi acum, de fanatismul cu care mă supusesem, preţ de mai bine de un deceniu, acelei legi imbecile. Însă nu-i port resentimente alcoolului; dimpotrivă, cred că a pus serios umărul la treabă, ajutându-mă să nu mă prăbuşesc după sinuciderea tatălui meu în ‘97. Sigur, sunt convins că investea în mine ca un bancher, ştiind că o să-şi ia cândva cu amândouă mâinile ce-mi dădea cu una. Însă, cumva, nu ştiu cum, cineva mi-a refinanţat creditul, şi bătrânul cămătar nu şi-a mai scos pârleala.

De atunci, din 13 aprilie 2009, n-am visat nici măcar o dată că beau. Am înţeles că multor quitteri li se întâmplă asta. Mie, unul, nu mi s-a întâmplat. Am visat, în schimb, deseori că mă joc cu fiul meu, Sebastian. În asta convertesc acum orele: în minute de joacă cu el. E noul meu DZR. Dă dependenţă mai mare, ce-i drept, dar mă şi ajută să mă suport considerabil mai uşor. Râsul lui e un drog mai tare decât vodka.

***

Jokerman

Bidonul cu bere baut la scara cu „tovarasii” nu e antigel asa ca nu te mai plange - nu mai beau! nu mai beau! Ai baut, ti s-a facut rau, asta e. Daca era mama acasa, ziceai ca ai mancat un kebap stricat si gata cu banii de buzunar la scoala; treceai pe „senvis” si cereai tigari prin curtea liceului. Oricum te scoteai a doua zi, faceai o cheta cu colegii, si ora de istorie de la 8 se tinea „La Nelu”. Stateati acolo cu oamenii de la aparate pana la ora cu diriga, visand la facultate frate.
 In camin stai cu basarabenii care beau vin cu butoiul.  Sau de acolo varsa in galeata, mai departe in castron, si de acolo ia fiecare cu cana. In sesiune nu exista atei, asa ca mai torni 3-4 cani si in drum spre examen, pui o lumanare la capela. Mai ai timp de o beremicdejun de la chiosc si de aici, cu Dumnezeu inainte; acelasi cu care te mai vezi abea prin septembrie, la restante. 
Nebuna iar urla. S-a saturat de cartofi, iar tu te-ai cam saturat de ea. Nu-s bani de altceva, asa ca sa se obisnuiasca. Daca terminai facultatea aia nenorocita poate erau. A fost si n-a prea fost vina ta. Oricum, nu mai conteaza. Iti mai pui un paharel de „Polar” si-ti rasuna in cap melodii din tinerete: „O, demon alcool,/ n-am amintiri mi-e capul gol…”.

***

Alexandru

Sînteţi din Bosnia? - mă întreabă uneori vînzătorii de la magazinele de alcooluri din Québec, cu un licăr de înţelegere culturală în ochi, cînd îmi iau o sticlă de vodcă. Iar colegii, cînd ieşim pe undeva, glumesc invariabil - şi pentru Alex vodcă. Clişee. Şi totuşi, alte lichide nu mi-au spus niciodată mare lucru, în timp ce vodca, chiar şi în cocktailuri cu suc de coacăze (o descoperire recentă), îmi spune. Dacă lichidul din pahar e pal, într-o oră sînt iar Hendrix la Woodstock, sînt iar Brel şi Jojo, je reprends Saint-Nazaire, je refais l’Olympia, sînt Remy de Gourmont la Mercure de France şi mai ales, mai ales, scriu volume-ntregi de poeme atît de minunate încît Editura Vinea, ca să accept să mi le publice, îşi face cea mai bună reţea de distribuţie din lume. Dacă amestecul e mai colorat, rămîn autorul unui singur poem de dragoste, în care eu îi scriu ei încontinuu, ea nu-mi răspunde niciodată, dar pînă la urmă vine şi din poşetă i se revarsă încet, pe tăcute / toate scrisorile mele, nedesfăcute. Nepublicat, nu vă speriaţi. Deci alcoolul nu e o soluţie, cum spunea, într-un film franţuzesc, un beţiv cu un etern pahar de vodcă în mînă.

Pentru că blogul ăsta e foarte leneş, îi dedic pds-ul de azi. E din Yann Martel, Viaţa lui Pi, tradus de mine, liber şi pe sărite, după o ediţie în franceză:

”Singurul obicei al leneşului este indolenţa. În medie, doarme sau se odihneşte douăzeci de ore pe zi. Perioada cea mai activă din viaţa cotidiană a unui leneş începe la apusul soarelui, dacă folosim cuvîntul activ în sensul lui cel mai destins. Cînd se mişcă prin copaci în felul lui aparte, cu capul în jos de-a lungul crengilor, poate atinge o viteză de patru sute de metri pe oră, dacă este motivat, adică de patru sute de ori mai încet decît un ghepard motivat. În ciuda tuturor eforturilor sale, leneşul se mişcă doar de cinci ori mai repede decît un melc. Dacă nimic nu-l stimulează, are nevoie de o oră ca să parcurgă patru-cinci metri. ‘Cînd se mişcă, mişcarea îi e întotdeauna lentă şi deliberată’ , crede Tirler (1966).

Zoologii sînt înca uluiţi de lentoarea reacţiilor leneşului. ‘Dacă treziţi un leneş adormit, o să arunce priviri somnoroase în toate direcţiile, în afară de cea în care vă găsiţi’ (Beebe, 1926). Motivul pentru care îşi dă osteneala să privească nu poate fi stabilit cu certitudine, dat fiind că leneşul vede totul ca prin ceaţă. Cît despre auz, leneşul nu este surd - cum s-a presupus -, ci puţin interesat de sunete. Beebe povesteşte că nişte leneşi care dormeau sau mîncau au reacţionat foarte slab la focuri de armă trase în imediata lor apropiere. Modul lent de viaţă este reflectat şi în metabolismul lui: leneşul îşi petrece timpul digerînd mîncarea. Somnolenţa şi lenea îl ţin la adăpost de pericole, departe de jaguari, de oceloţi, de harpii si de anaconde.

Leneşul duce o viaţă paşnică, vegetariană, în deplină armonie cu lumea înconjurătoare. ‘Are întotdeauna un surîs binevoitor pe buze’, declară Tirler.”

După Martel, ”leneşii odihnindu-se seamănă cu nişte yoghini răsturnaţi cu capul în jos, adînciţi în meditaţie, sau cu nişte ermiţi retraşi în rugăciune, în orice caz cu nişte fiinţe a căror viaţă interioară scapă oricărei cercetări de tip scientist.” De altfel, personajul-povestitor din Viata lui Pi are, pe lîngă o licenţă în zoologie cu un memoriu despre glanda tiroidă a leneşului, o licenţă în teologie cu o lucrare despre teoria cosmogonică a lui Isaac Luria, un mare cabalist din sec. XVI. Mărturiseşte că i se întîmplă să confunde cele doua cîmpuri de specializare. ”Am ales leneşul pentru că firea lui calmă, tăcută, introspectivă mă ajuta să-mi liniştesc sufletul devastat”.

De citit, în completare, un eseu de Pynchon - Nearer, my Couch, to Thee, înainte sau după Ice Age : )

De cînd am văzut că Strelnikov şi Zum şi-au făcut playlisturi pentru înmormîntare, chestiunea m-a tot preocupat şi mi-am zis că trebuie să-mi pun şi eu lucrurile în bună rînduială. Mai ales că în ultima vreme tot visez, de m-am şi plictisit, că mai am de trăit doar cîteva zile şi că nu mai apuc să fac tot ce mi-am propus de-a lungul vieţii (exact ca visul cu bacalaureatul - ştiu să fac subiectele la analiză, nu ne-a dat greu, dar tot amîn să scriu, mă uit pe fereastră, rîd cu colegii, şi mă trezesc că mi-au rămas doar cinci minute şi n-am scris mai nimic).

Aş vrea Brel, mult Brel, pentru că, dintre toţi, el mă trezeşte şi-mi demontrează că, în general, trăiesc în eroare şi că nu sînt decît o variantă coruptă a celui care îmi închipui că sînt. Au suivant, în primul rînd, moi j’aurais bien aimé un peu plus de tendresse, ou alors un sourire ou bien avoir le temps, mais au suivant! au suivant! Îmi place hora de suivants de la sfîrşit, probabil cea mai intimă formă de solidaritate din cîte sînt posibile.

Apoi Amsterdam, deoarece n-o să pot fără nici pe lumea cealaltă şi Tango funèbre, ca să mai şi rîdem. Iar după Brel urmează aşa:
Cohen - The Future
Nina Simone - Sinnerman (n-am găsit un clip bun)
Nick Cave - 15 Feet of Pure White Snow, furat de pe lista lui zum
Beth Gibbons & Rodrigo Leão - Lonely Carousel (nu găsesc un clip mai acătării)

Am prevăzut şi un fel de interludiu, si l’occasion se présente:

The Killers - Bones
Sepultura - Beneath the Remains
Control Machete - De perros amores, deoarece rezumă lucrurile esenţiale în cîteva întrebări, constatari si ecuaţii simple: No existe ningun borrador magico / para borrar todos los errores cometidos / que pasaria si las flores solo se marchitaran? / o solo se quedaran como botones? / Duele la realidad, duele, /la fantasia solo se queda en los suenos… : )

Apoi:

Björk & Thom Yorke - I’ve seen it all
Lou Reed - Perfect Day şi la sfîrşit
Lhasa - Para el fin del mundo o el año nuevo

În rest, vorba lui Florin Iaru, peisajul se compune din pietre tombale, păsări cîntătoare şi biografii romanţate.

Mi-ar plăcea să aflu ce playlisturi şi-ar face Bola, Magda, Claude şi Paul.

Dacă vă dor dinţii şi vă e frică de dentişti şi de uneltele lor de tortură, adică de cleşti, ace, freze, sonde, diverse alte instrumente rotative cu baionetă sau cu turbină, cu motor electric sau pneumatic, vă recomand în primul rînd să mergeţi la prietena mea, Alina, are cabinet pe Grande Allée. De cînd am cunoscut-o, asociez gingăşia şi tandreţea cu tratamentele de canal.

Şi tot în primul rînd, vă rog să citiţi acest poem de Ion Stratan, care ne aduce aminte că şi dentiştii pot fi trişti. E, clar, un poem care “transcende simpla dentistică” (după poem, o să aflaţi cui îi aparţine expresia asta).

Dentistul tristule

ninge sulfuric plouă sulfuros
întunericul a developat absenţele
lăsaţi-vă-n holuri încet
trenciul şi zdrenţele

îţi arăt dinţii
şi crezi că rîd
plîng şi crezi
că mă doare

dentistule tristule
limpede floare

îţi dau dantura să o îmbraci
îţi dărui nervii să mi-i omori

lungule albule
cînd te însori?

plouă sulfuric ninge sulfuros
zîmbet sub ploaia de măduvă
sub ninsoarea de os

dintele rece
s-a cariat, îmi urcă ţeasta
soare ce doare

tu-l vei reface, caldule fadule
ce căutai pe culoare?

stă ghemuită fierea în ei
lungă, înaltă în dinţii scunzi

dentistule tristule
unde te-ascunzi?

***

“Poor teeth and great prose”

Cînd copiam poemul lui Ion Stratan, mi-am adus aminte că Martin Amis îi dedică dentistului personal un capitol, dacă nu mai multe, din memoriile lui (Experience) şi cu prilejul ăsta glosează erudit pe tema durerilor de dinţi ale unor mari scriitori.

Question : How many of these three noted stylists - James Joyce, Vladimir Nabokov and Martin Amis - suffered catastrophic tooth-loss in their early-to-middle forties? Answer: All three.

“Nofing left”

În cazul lui Nabokov (n. 1899), Amis citează începutul abrupt al unei scrisori către prietenul Edmund Wilson :

November 23, 1943 -Кeмбриджъ Бостонскій

Dear Bunny,

some of them had little red cherries - abscesses - and the man in white was pleased when they came out whole, together with the crimson ivory. My tongue feels like somebody coming home and finding his furniture gone. The plate will only be ready next week - and I am orally a cripple. He said there could be no question of my going to Cape Cod. It is a bitter disappointment.

Episodul, cizelat ca un dinte de porţelan, e inserat mai tîrziu în Pnin:

A warm flow of pain was gradually replacing the ice and wood of the anesthetic in his thawing, still half-dead, abominably martyred mouth… His tongue, a fat sleek seal, used to flop and slide so happily among the familiar rocks, checking the contours of a battered but still secure kingdom, plunging from cave to cove, nuzzling that notch, finding a shred of sweet seaweed in the same old cleft; but now not a landmark remained, and all there existed was a great dark wound, a terra incognita of gums which dread and disgust forbade one to investigate.

După ce-şi pierde dinţii, observă Amis, bietul Pnin o pierde şi pe Liza - I haf nofing left, nofing, nofing!

“Transcending the purely dental”

Dinţii lui Joyce, născut în 1882, rezistă pînă în 1923. În 1907 îi scrie fratelui său, Stanislas: My mouth is full of decayed teeth and my soul of decayed ambitions… Operaţiile complicate pe care le suferă, descrise de Amis cu detalii tehnice generoase, m-au înfricoşat mai mult decît toate vizitele mele la dentist împreună cu toate cîte mi le-am închipuit.

Amis povesteşte că primeşte la un moment dat un articol intitulat “James Joyce’s Ulysses and Dentistry”, semnat de Horacio Martinez, D.D.S. (adică Doctor of Dental Surgery), apărut în Bulletin of the History of Dentistry. Subtitlurile articolului sună cam aşa: Joyce Appreciated Dental Health, Joyce Abhorred Dental Disease, Joyce Advocated Prevention, Joyce Valued Dental Treatment and Joyce Observed Dental Habits. It is high time to extend Joyce’s readership among members of the dental profession, consideră autorul, iar Amis se grăbeşte să ne asigure că nu e vorba doar de o lectură literală, cum am putea crede.

There is much in the book that transcends the purely dental. Martinez îşi bazează studiul pe observaţii care pot fi înţelese numai de joycieni şi de dentişti: Curiously, when Joyce refers to some not exactly likeable characters, he again points out their teeth, but as if they belonged to animals - animals that have each one of the three masticatory mechanisms of the omnivorous human being, i. e., rodents, the herbivorous, and the carnivorous… In three successive occasions, we read “With rats-teeth bared he muttered…”, “… smiling in all her herbivorous buckteeth…”, and “cynically, his weasel teeth bared yellow…”.

Horacio Martinez fiind din Buenos Aires, Martin Amis se întreabă, normal, dacă nu cumva e victima unei farse borgesiene-bioy-casariene. Răspunsul mai bine îl aflaţi din carte.

***

Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei 80, Editura Vlasie, 1993.

Dear Bunny, Dear Volodya. The Nabokov-Wilson Letters, 1940-1971. Edited, annotated, and with an introductory essay by Simon Karlinsky, University of California Press, 2001.

Martin Amis, Experience, Hyperion, 2000.

“N-aveam intenţia să scriu. Probabil c-am avut-o iniţial, să ajung şi eu scriitor. (…) Dar eram aşa de convins că n-am să ajung niciodată în situaţia respectivă, că nu mi-am mai pus problema. Plecam de la titluri, n-aveam intenţia să comunic ceva sau să fac texte meşteşugite, s-aduc vorba, să ascund, să amîn.“

„Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie” - interviu realizat de Doina Ioanid, Cezar Gheorghe, un cristian, Observator cultural, nr. 517/2010.

Zum mă întreabă şi pe mine care sînt cei 10 cei mai eroi-copii din cărţile din copilăriei. Mi-am dat seama, cu ocazia asta, că am uitat o grămadă din ce-am citit cînd eram mic, chiar cărţi pe care le-am recitit de multe ori. Şi cînd zic uitat, înseamnă uitat de tot. (Să nu uit să caut Memories of Amnesia, de Lawrence Shainberg, poate mă ajută cumva).

Tom Sawyer. Eram captivat de povestea de dragoste dintre Tom si Becky. Mi-aduc aminte de episodul cînd Tom şi Huck se duc pe o insulă să se joace de-a piraţii (Tom era Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase, iar Huck era Mînă Însîngerată). După un timp, Tom se plictiseşte şi scrie pe nisip, cu degetul mare de la picior, B-E-C-K-Y… Cred că scena asta mi-a influenţat hotărîtor viaţa sentimentală. Iar lecturile de mai tîrziu sigur mi le-a influenţat, din moment ce sînt vulnerabil la Je l’aimais de Anna Gavalda, L’amour, roman de Camille Laurens şi la alte cărţi asemănătoare.

Nils Holgersson. Am recitit pînă la ferfeniţire Minunata călătorie a lui Nils Holgersson. Cînd mă gîndesc la Suedia, mereu mi-o închipui aşa, de sus, ca de pe aripile Akkăi de Kebnekajse (pe pămînt o umbră minusculă aleargă în aceeaşi direcţie cu mine: e Smirre, vulpoiul). Cel mai mult m-a impresionat o poveste cu nişte elani, povestită de cîinele Karr. Şi mai ţin minte nişte imagini cu o pădure mîncată de nişte omizi.

Mowgli. De la el am învăţat o grămadă de chestii practice, de pildă cum poţi să scapi de un tigru care vrea să te mănînce (îl atragi într-un defileu şi faci semn cirezii de bivoli să vină şi să-l facă una cu pămîntul, conform înţelegerii prealabile). Mi-am ameliorat recent cunoştinţele în domeniu, cînd am făcut cunoştinţă cu Mr. Richard Parker din Viaţa lui Pi. Iar după ce am citit Trois tentatives pour réintroduire le tigre mangeur d’hommes dans le Lot-et-Garonne şi după ce am văzut desenele Orei 25, mi-a trecut de tot frica.

Uhm, fiul Hienei. Din colecţia ”Clubul temerarilor”. E o poveste cu un strămoş al lui Mowgli din paleolitic, care se rătăceşte de ai lui şi se luptă cu o hienă. Cîştigă lupta, cu greu (cărţile din colecţie, cu aventuri de tot felul, aveau titluri precum Moarte şi portocale la Palermo - cu un poliţist român care dejoacă o reţea mafiotă, Acolo unde vîntul rostogoleşte norii - tot ceva poliţist, Popas în Madagascar - cu un popas în Madagascar, Enigma săgeţii albastre - cu un avion prăbuşit pe Mont Blanc).

Morcoveaţă. Îmi plăcea atît de mult încît uneori cred că-mi doream ca ai mei să fie nedrepţi cu mine, cum erau Doamna Lepic si Domnul Lepic cu el. Am recitit adineauri povestea cu pepenele: ”_ Ţie nu ţi-a mai rămas pepene, spune doamna Lepic. Dealtfel, în privinţa asta semeni cu mine: nu-ţi place pepenele. (…) Cînd intră în coteţ, iepurii, cu urechile ciulite, cu botul în vînt şi labele dinainte ţepene, de parcă s-ar pregăti să bată toba, se înghesuie în jurul lui. _ Oho! Staţi niţel! îi domoleşte Morcoveaţă. Staţi niţel, mă rog: să-mpărţim.”

Ştefan cel Mare copil, mai ales în Stejarul din Borzeşti, de Eusebiu Camilar. Am găsit-o pe net şi am recitit-o (rezistă încă): ”Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor cînd venea prin părţile Trotuşului. Mic, îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către ulii. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi.” La Borzeşti se juca de-a tătarii cu copiii de răzeşi, conduşi de Mitruţ. Cîteodată se juca foarte serios : ”_ De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încît Mitruţ aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din rîs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit?”

Rémi din Singur pe lume, de Hector Malot. Mi-a fost greu cînd, pe un viscol, din trupa lui Vitalis n-a mai rămas decît cîinele Capi (pe ceilalţi cîini, Zerbino si Dolce, i-au mîncat lupii, iar maimuţica Joli-Coeur s-a prăpădit de pneumonie). Ţin minte că număram fiecare bănuţ strîns de Rémi şi Mattia, din reprezentaţii, ca să cumpere o vacă pentru mama Barberin. Ciudat, şi cînd citeam uneori cărţi cu exploratori şi expediţii, calculam cîte provizii le-au mai rămas şi dacă le mai ajung pînă la Polul Sud sau pe Everest. Nu înţeleg de ce aveam lectura asta contabilicească, în viaţa reală nu eram aşa de chibzuit.

Un Rémi londonez din Povestea unui mic zdrenţăros, de David H. Greenberg.

Băiatul (nu mai ştiu cum îl chema) din Tăuraşul de fier, de Alex Wedding. Se naşte într-o familie săracă dintr-un sat din China, munceşte din greu pe plantaţiile de orez, cînd se face mai mare îi învinge aproape de unul singur pe gomindanişti. Sau nu, nu singur, împreună cu prietena lui, cu care pînă la urmă se căsătoreşte (sînt făcuţi pionieri în acelaşi timp, ça crée des liens).

Dan, din Cireşarii. Un personaj uman şi ataşant, cum se spune. Victor era mult prea inteligent, Ursu era mult prea puternic şi curajos, Tic prea demonstrativ isteţ şi neastîmpărat. Altfel, îmi plac în continuare şi Maria, şi Lucia.

(A apărut ultimul număr Tiuk, despre copilărie)

”Cet homme subtil et soucieux avait toujours rêvé de découvrir la tonalité des seins, leur polyphonie.

‘Parce qu’ils en ont une, pensait-il, ils en ont une. Chaque sein a une nuance musicale. Le tout est de la trouver.’

Dans les cabinets particuliers, les femmes demeuraient impressionnées lorsqu’il tirait de la poche intérieure de sa redingote un petit marteau dont il frappait leur seins. On eût dit le dentiste lorsqu’il donne de petits coups sur la dentition du patient, ou le médecin qui ausculte ou examine par un procédé nouveau.

‘Ce qu’il faut perfectionner, c’est le marteau… Les seins ont leur note parfaite, mais il est très difficile de l’en faire sortir. Ce qu’il faut perfectionner, c’est le marteau…

Et il perfectionna le marteau, grâce à quoi, un jour, il put assembler les notes les plus délicieuses pour un concert idéal.

Il disposait en rang les femmes aux seins différents, depuis les seins aigus, criards, frivoles et retroussés comme les cornes des petits chevreaux, jusqu’aux seins opulents, tombants, graves, qui donnaient la basse; parfois, il était inutile de faire sonner le sein droit ou gauche car ils donnaient une note étrangère à la gamme dont faisaient partie les femmes. Le marteau se gardait bien de frapper ce sein atonal.

Elle avait quelque chose de fantastique, la silhouette du grand et extraordinaire xylophoniste devant ces seins soumis, qui s’offraient avec une endurance sincère comme si les plus émouvantes de leurs notes étaient directement sorties du cœur. Parfois, lorsque le morceau était long et violent, une certaine douleur se dessinait chez la femme au sein le plus sollicité, le gauche ou le droit, qui tenait la note la plus haute et la plus souvent répétée de la partition.”

Ramón Gómez de la Serna, Seins, Actes Sud, 1998 [1917], traduit de l’espagnol par Benito Pelegrin.

Să vedem …

Să vedem, ar putea graiurile mele
Să-ţi vie ca nişte inele,
Ca nişte brăţări, ca nişte cercei?
Încearcă-le! Uite o dată unul, o dată cinci, o dată trei,
Părechi şi despărechiate,
Sau odată pe toate!

Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde
Şi le-am făcut rotunde:
Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,
Neputându-le face tămâie
Şi scârbit de diamante limpezi şi lucii.
Uite, de pildă, unul în chipul crucii,
Ar pune un semn turbure de lumină
Subt bărbia ta de fată creştină.
Altul îşi agaţă de aţă
Gogoloiul de ceaţă.

Să vedem, din atâta sărăcie,
Să vedem, nu se ştie,
Ce ţi-ar veni mai bine,
Lucrurile goale, lucrurile pline,
Grele sau uşoare?
Căci toate sunt mărţişoare.

(Tudor Arghezi)