Caligraf

”Cet homme subtil et soucieux avait toujours rêvé de découvrir la tonalité des seins, leur polyphonie.

‘Parce qu’ils en ont une, pensait-il, ils en ont une. Chaque sein a une nuance musicale. Le tout est de la trouver.’

Dans les cabinets particuliers, les femmes demeuraient impressionnées lorsqu’il tirait de la poche intérieure de sa redingote un petit marteau dont il frappait leur seins. On eût dit le dentiste lorsqu’il donne de petits coups sur la dentition du patient, ou le médecin qui ausculte ou examine par un procédé nouveau.

‘Ce qu’il faut perfectionner, c’est le marteau… Les seins ont leur note parfaite, mais il est très difficile de l’en faire sortir. Ce qu’il faut perfectionner, c’est le marteau…

Et il perfectionna le marteau, grâce à quoi, un jour, il put assembler les notes les plus délicieuses pour un concert idéal.

Il disposait en rang les femmes aux seins différents, depuis les seins aigus, criards, frivoles et retroussés comme les cornes des petits chevreaux, jusqu’aux seins opulents, tombants, graves, qui donnaient la basse; parfois, il était inutile de faire sonner le sein droit ou gauche car ils donnaient une note étrangère à la gamme dont faisaient partie les femmes. Le marteau se gardait bien de frapper ce sein atonal.

Elle avait quelque chose de fantastique, la silhouette du grand et extraordinaire xylophoniste devant ces seins soumis, qui s’offraient avec une endurance sincère comme si les plus émouvantes de leurs notes étaient directement sorties du cœur. Parfois, lorsque le morceau était long et violent, une certaine douleur se dessinait chez la femme au sein le plus sollicité, le gauche ou le droit, qui tenait la note la plus haute et la plus souvent répétée de la partition.”

Ramón Gómez de la Serna, Seins, Actes Sud, 1998 [1917], traduit de l’espagnol par Benito Pelegrin.

Sper să povestesc mai multe despre cartea asta, mîine-poimîine.

Să vedem …

Să vedem, ar putea graiurile mele
Să-ţi vie ca nişte inele,
Ca nişte brăţări, ca nişte cercei?
Încearcă-le! Uite o dată unul, o dată cinci, o dată trei,
Părechi şi despărechiate,
Sau odată pe toate!

Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde
Şi le-am făcut rotunde:
Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,
Neputându-le face tămâie
Şi scârbit de diamante limpezi şi lucii.
Uite, de pildă, unul în chipul crucii,
Ar pune un semn turbure de lumină
Subt bărbia ta de fată creştină.
Altul îşi agaţă de aţă
Gogoloiul de ceaţă.

Să vedem, din atâta sărăcie,
Să vedem, nu se ştie,
Ce ţi-ar veni mai bine,
Lucrurile goale, lucrurile pline,
Grele sau uşoare?
Căci toate sunt mărţişoare.

(Tudor Arghezi)

“17, —- ROAD,
—–DEVON
JUNE 7, 1944

DEAR SERGEANT X,

I hope you will forgive me for having taken 38 days to begin our correspondence but, I have been extremely busy as my aunt has undergone streptococcus of the throat and nearly perished and I have been justifiably saddled with one responsibility after another. However I have thought of you frequently and of the extremely pleasant afternoon we spent in each other’s company on April 30, 1944 between 3:45 and 4:15 P.M. in case it slipped your mind.

We are all tremendously excited and overawed about D Day and only hope that it will bring about the swift termination of the war and a method of existence that is ridiculous to say the least. Charles and I are both quite concerned about you; we hope you were not among those who made the first initial assault upon the Cotentin Peninsula. Were you? Please reply as speedily as possible. My warmest regards to your wife.

Sincerely yours,

ESMA

P.S. I am taking the liberty of enclosing my wristwatch which you may keep in your possession for the duration of the conflict. I did not observe whether you were wearing one during our brief association, but this one is extremely water-proof and shockproof as well as having many other virtues among which one can tell at what velocity one is walking if one wishes. I am quite certain that you will use it to greater advantage in these difficult days than I ever can and that you will accept it as a lucky talisman.

Charles, whom I am teaching to read and write and whom I am finding an extremely intelligent novice, wishes to add a few words. Please write as soon as you have the time and inclination.

HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO HELLO LOVE AND KISSES CHALES”

J. D. Salinger, “For Esmé with Love and Squalor“, Nine Stories.

”Pisicîinele scăpă furculiţa din mînă. În mintea lui se făcu lumină şi toate zvonurile care-i zumzăiau prin cap se aşezară cuminţi în faţa lui (unele aveau forma unor ouă, altele se cerneau ca făina, cele mai mult erau zgrunţuroase ca zahărul). Pisicîinele începu să pună ordine în gînduri : sparse ouăle, turnă puţin cîte puţin făina, lăsă zahărul deoparte pentru a-l încorpora mai tîrziu şi pentru el, din acest moment, glasurile consilierilor se estompară, iar conţinutul celor spuse de ei deveni neclar.

_ … căci transportoarele lui Otto nu pot duce atîta.
_ Şi trupe, şi arme e prea mult.
_ Dar tu îţi dai seama despre ce arme este vorba dacă un şlep nu poate să plutească normal?
_ Grele.
_ Grele? Nu grele - foarte grele.
_ În schimbul promisiunii că Lacul se va extinde peste sud, visul de aur al Somnului.
_ Nu s-ar mai trezi.
_ Ha, cum ar fi să-l găsim cînd tragem perdeaua plutind cu burta în sus?
_ Aoleu, nici în visele mele cele mai îndrăzneţe nu m-am gîndit la asta.

În mintea preocupată a Pisicîinelui, planurile urzite de Somnul Protector căpătaseră deja consistenţa vîrtoasă a aluatului de cozonac. Luă zahărul şi-l dizolvă mental la foc mic, apoi îl turnă încet în cocă. Glasurile îndepărtate ale peştilor consilieri îl deranjau acum, căci îi întrerupeau concentrarea.

_ … separat, a încheiat un pact cu Filiaşul.
_ Fără ştirea lui Otto.
_ Evident că fără ştirea lui Otto.
_ De ce evident? Era important de precizat.
_ În fine, în care le promite furnicilor să înceapă lucrările la Canal dacă acestea îl ţin, fără ştirea lui Otto, pe Înălţimea Sa Teodosie întemniţat în turn.
_ Mai spune o dată, zise brusc Pisicîinele, ridicînd ochii spre consilieri.
_ Să-l arunce în Turnul Filiaşului.

_ Vă rog, puţină linişte. Pisicîinele închise ochii (este de presupus că în spatele pleoapelor sale cozonacul de intrigi se desăvîrşea).”

(Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic, Polirom, 2006)

Pentru azi, temă de la Luiza: poeme cu nori. Am ales ”Norii” lui Borges, un poem-tratat în care sînt expuse principiile nefologiei:  norii (şi nu aerul, nici apa, nici focul) sînt esenţa şi aparenţa tuturor lucrurilor. Nu există nici un lucru care să nu fie un nor.

No habrá una sola cosa que no sea
una nube. Lo son las catedrales
de vasta piedra y bíblicos cristales
que el tiempo allanará. Lo es la Odisea.
que cambia como el mar. Algo hay distinto
cada vez que la abrimos. El reflejo
de tu cara ya es otro en el espejo
y el día es un dudoso laberinto.
Somos los que se van. La numerosa
nube que se deshace en el poniente
es nuestra imagen. Incesantemente
la rosa se convierte en otra rosa.
Eres nube. Eres mar, eres olvido.
Eres también aquello que has perdido.

N-am găsit nici o traducere în română. Aşa că am început să traduc eu sonetul lui Borges, mai exact să-l masacrez mot-à-mot, vă rog să mă iertaţi. Şi să mă ajutaţi, că e păcat să-l stric.

Nu există nici un lucru care să nu fie un nor.
Nori sînt catedralele cu-arcade şi vitralii
Pe care timpul o să le allanar… Nor e şi Odiseea,
Schimbătoare ca marea. Niciodată aceeaşi,
cînd o deschidem. Chipul tău în oglindă e altul se schimbă,
iar ziua e un labirint înşelător.
Sîntem cei ce se duc trecători. Norii care se risipesc la asfinţit
Sînt chipul nostru. Fără-ncetare,
La rosa se convierte en otra rosa.
Eşti nor, eşti mare, eşti uitare.
Eşti cel pe care tocmai l-ai pierdut.

***

“Cu nimic nu seamănă mai mult Sorin Gherguţ decît cu un leu bărbierit, un leu roşcovan din seria celor care pot fi găsiţi în ouăle Kinder. Cînd îşi aşează pe nas nişte ochelari bătrîneşti, el aduce un pic şi cu Eric Clapton, cel de pe coperta albumului ‘unplugged’. Mezinul culegerii este, ca orice mezin, şi răsfăţatul cenaclului, unde poemele sale ţicnite, dadaiste, uneori strălucitoare asemenea celor mai evoluate experienţe surrealiste, alteori frizînd stupiditatea absolută (şi absolut deliberată) a unor ‘poeme’ de avangardă, stîrnesc întotdeauna mari hohote de rîs. Cred că de la lecturile din Cenaclul de Luni n-am mai ascultat un poet cu atît umor şi atîta cruzime în acelaşi timp. Textele lui îmi aduc aminte de paralogismul numărătoarelor infantile şi de ‘poeţii’ nebuni descoperiţi de suprarealişti.”

(Mircea Cărtărescu - “Şase pre-texte pentru un volum colectiv”, Tablou de familie, Editura Leka-Brîncuş, 1995).

pică & pleacă

semăn cu toţi poeţii acestei lumi
dar eu nu sînt - vai, nu sînt - poet.

scriu ca să am ce-i arăta unui fiu
scriu de frică
scriu ca să am ce arăta la o fiică

şi mai tîrziu
cînd lampa se strică
şi locul se face sălciu
şi inima mică

şi vai, cum mă fac eu că ştiu.
şi nu ştiu nimică!

doresc să scriu poemul în care la sfîrşit
să vină cineva cu un cuţit
visez să scriu poemele din care
să iasă cineva şi să omoare

într-o lume-n care greu mi-e să rezist
să rămîn ce-am fost: intertextualist
greu, cum este sa fii geniu
la sfîrşit de mileniu

şi mai tîrziu
cînd lampa se face mai mică
şi corpul zglobiu
şi gîndul mai viu

scriu numai un poem din care pică
sălbatică, dar dulce, o gagică
scriu numai un poem din care vine
păşind uşor, dar sigur, către mine

mai scriu apoi un vers. Din care pleacă
mai tristă, mai urîtă, mai săracă.

(Poemul a fost citit la Berlin în Lunga noapte a liricii româneşti şi a apărut în broşura de prezentare a evenimentului, broşură pe care am primit-o tot prin PDS AIR - mulţumesc încă o dată, Zum)

Tema pds-ului de azi, primită de la Teodora, ne cerea să găsim poeme în care poeţii vorbesc despre alţi poeţi. “Dar nu la modul abstract, ca entităţi textuale, ci concret-biografic.” Acuma, poemul pe care l-am ales eu e despre poeţi, mai precis despre prietenie între poeţi, numai că nu e “concret biografic” decît în aparenţă. În esenţă, am putea spune chiar că e un poem triplu distilat şi triplu rafinat, fiindcă e scris după un poem de Radu Vancu, la rîndul lui scris după un poem de Ion Mureşan (care poem şi el ar fi un remake - am aflat azi, citind “Summa ethilica“, o cronică a lui Paul Cernat despre Monstrul fericit, volumul lui Radu Vancu).

Poemul de sîmbăta asta e scris de Constantin Acosmei, se numeşte “Poem” şi a apărut în volumul Nasturi în lanul de porumb (Editura Brumar, 2008).

Poem

Lui V. Leac, Radu Vancu & Co.

Vai săracii, vai, săracii prieteni ai celui care nu ştie să bea!
Nici lor nu le zice nimeni o vorbă bună, ci au parte numai
de jigniri şi de insulte, mai ales către dimineaţă, cînd pe păcătos,
din senin, îl cuprinde amocul. Îşi aţinteşte în gol ochii sticloşi
şi în inima lui creşte abrupt un munte de ură (face pe prostul,
face pe deşteptul, face pe nebunul, se dă de ceasul morţii…),
iar ei încearcă să-l potolească şi de nimic nu le mai tihneşte.

El sare la bătaie clătindîndu-se şi ei îl reţin cu o mînă discretă,
dar fermă. El răstoarnă sticle, sparge pahare şi scrumiere,
prăbuşindu-se de pe scaun, şi ei plătesc stricăciunile pe ascuns,
ca să nu-l ia barmanul furios de-o aripă şi să-l azvîrle în stradă,
după ce îi altoieşte vreo cîteva, să-şi aducă aminte a doua zi.

Cînd se năpusteşte la closet, cineva îl însoţeşte şi are grijă
să nu calce în gol pe trepte, să nu cadă cumva în cap şi să-şi spargă
ochelarii. Îi ţine fruntea în palme cît vomită, apoi îl spală pe
ochi la chiuvetă. Îl sprijină să meargă înapoi la masă, deşi,
la cum sughite, l-ar putea împroşca din cap pînă-n picioare.

Cînd se crapă de ziuă îl cară mai mult în spate pînă acasă,
după ce un taximetrist a refuzat să-l lase să se urce în maşină.
Încearcă să-l oprească să se lege de trecătorii somnoroşi care
au început să meargă la muncă şi cărora uşor le sare ţandăra.
Pînă la urmă îi îmbunează şi pe gardienii flegmatici care vor
să-i dea o amendă usturătoare pentru tulburarea liniştii publice.

Ajunşi în faţa uşii, îşi dau seama că fraierul şi-a pierdut cheile
şi atunci unul care stă mai aproape îl ia la el acasă, îl descalţă
şi îl întinde în patul lui, îi aduce un lighean la căpătîi şi îl lasă
să doarmă. Cînd se trezeşte, într-un tîrziu, îi face o cafea amară
şi fumează împreună în bucatărie, în tăcerea cea mai apăsătoare.

Iar cînd se întîlnesc din nou cu toţii, se uită încurcaţi la mutra lui
aproape inocentă (fiindcă, bineînţeles, nu-şi mai aminteşte nimic)
şi se feresc să-i povestească toate măscările făcute în noaptea cu
pricina. În zadar, în zadar îi este lui atunci foarte, foarte ruşine.

***

Nasturi în lanul de porumb l-am primit în dar de la Zum, prin PDS AIR. Mulţumesc mult de tot! Printre poeţii care au mai călătorit cu PDS AIR (The Wings of Poetry) pe ruta Berlin-Québec şi retur îi putem pomeni pe Simona Popescu, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Vasile Leac, Sorin Gherguţ şi mulţi alţii, şi toţi, dar absolut toţi, au declarat că au trăit o plăcută experienţă de zbor la bordul aeronavelor noastre.

Pentru sîmbăta asta am ales un poem de Dan Coman - tocmai a recitat la Sibiu din Dicţionarul Mara, la o întîlnire unde au mai fost şi alţi doi “poeţi de cartier”, Radu Vancu şi Claudiu Komartin.

Nopţile mici

în ultimul timp n-am mai prins decît nopţile mici
alea care nu acoperă mai mult decît doi-trei oameni şi
care nu au răcoare nici întuneric
mai degrabă un soi de sfîrşeală

în astfel de nopţi somnul e o mare, o foarte mare măgărie
căci într-un astfel de somn apare oboseala şi
dintr-o musculiţă albastră se transformă într-un cîine mort
pe care oricît l-ai împinge nu se mai clinteşte din mijlocul frunţii

şi noi mai bine de un an n-am mai prins decît astfel de nopţi
nopţi mici care abia-abia ne mai acoperă
de n-ar fi strigătele marei cred că am înnebuni

strigătele marei sunt douăsprezece la număr într-o noapte ca asta
strigăte care nu fac zgomot nu zornăie nu ţiuie-n gol

căci strigătele marei nu vin din spaimă nici din nesomn
mai degrabă dintr-un respect înnăscut pentru cafea

şi noi, noi mai bine de un an de douăsprezece ori pe noapte
sărim în picioare şi atît cît ţine strigătul acesta fără zgomot
fără zgomot tragem un fox nebun în jurul pătuţului.

Dan Coman, Dicţionarul Mara (ghidul tatălui : 0-2 ani), Cartier, 2009.

***

Trebuie să spun - şi sper să nu se supere pe mine Dicţionarul Mara - că eu am l-am citit (şi) ca pe un dicţionar practic. Chiar ca pe un “ghid al tatălui”, ad litteram. Adică voiam să aflu, din poeme, pînă cînd a avut Mara colici şi cu ce i-au trecut, cu Kolik sau cu Ovol? adormea singură în pătuţul ei sau trebuia să o legene şi să-i cînte? ce-i cînta Dan Coman “luptătoarei de summo”, cînd îi cînta? Cam astea sînt întrebările de care mai sînt în stare după nopţile mici.

Mărturisesc, uitînd de modestie, că eu am mers foarte departe în materie de cîntece de leagăn. Chiar mai departe decît Victor Hugo. Am început ca toată lumea, cu Nani, nani, în perioada cînd Niculaie avea colici. N-a fost de ajuns : nu-i alinam durerile, se plictisea, mă plictiseam şi eu. Am adăugat în repertoriu Melc, melc, codobelc, Trei iezi cucuieţi, Gărgăriţă-Riţă şi alte cîntece pentru copii. Cel mai mare succes l-am avut cu un cîntec învăţat la Muzică printr-a treia : ”Porumbiţă, o drăguţă / Unde-ţi speli tu oare / Fulgişorii, ochişorii / Dalbele-aripioare… ” Succes poate nu e termenul cel mai potrivit, că tot nu reuşeam să-l adorm, la primele audiţii se uita la mine cu ochii mari, apoi iar se plictisea. Cînd au început durerile de dinţi, a trebuit să-mi lărgesc repertoriul - am făcut un mega-mix cu toate cîntecele de care-am zis, am adăugat Lhasa (Sur la marée haute), Vincent Delerm (Cosmopolitan), Jennifer Lopez (mai ales Que hiciste), precum şi altele pe care mi-e ruşine să le menţionez. Degeaba, tot adormea greu.

Nu-i mai cînta, poate de-asta nu doarme copilu’, mi-au sugerat prietenii. Aşa că mi-am schimbat strategia : nu-i mai cînt, îl ţin lipit de mine, scot un zumzet-mormăit difuz, ca să produc un fel de rezonanţă care i se transmite şi lui. Îl linişteşte. Singura problemă e că, de la o vreme, mă apucă mormăitul-zumzăitul şi cînd nu-l adorm pe Niculaie. Eram odată cu pisica la tuns (coupe lion, ca de obicei) şi o ţineam, că nu-i place. Mai erau o gramadă de pisici si de cîini acolo, care la tuns, care la spălat, care la uscat, toţi miorlăiau, tremurau, scînceau. Nu mi-am dat seama ca începusem să şşşşşşşşşşşşşş şi să le zumzăi-mormăi decît cînd a întrebat cineva de-acolo : ce-i cu zgomotu’-ăsta?, iar doamna care tundea pisica a răspuns : domnu’ de-aici face aşa, nu ştiu de ce. Dacă se ceartă doi oameni pe stradă, mai încolo - fac imediat: şşşşşşşşşşş şi încep să le cînt, ca să-i potolesc şi să-i împac. Dacă autobuzul 7 scrîşneşte din frîne cînd opreşte în staţie, şşşşşşşşşşş şi încep automat să-i zumzăi-mormăi şi lui. Dacă începe să viscolească tare peste Québec - la fel. Aşa am inventat eu cîntecul de leagăn total.

”Citind Holstomer, Turgheniev era convins că Tolstoi fusese, la viaţa lui, cal - şi cine ar putea fi convins de altceva?”

(Lucian Raicu - Practica scrisului şi experienţa lecturii)

Poemul de sîmbăta asta l-am ales pentru Radu Vancu, cu gîndul la “Sebastian în vis“, poemele-bebeluşe pe care le scrie sub ochii noştri.

E un poem din cartea Arta de a fi bunic, scrisă chiar de un Poet Bunic pentru nepoţii lui, Jeanne şi George. La începutul cărţii Jeanne are zece luni, iar George doi ani, la sfîrşit s-au făcut mari, îi vezi cum merg la şcoală. Jeanne e marea lui slăbiciune - îi dedică mai multe poeme intitulate ”Jeanne endormie” (un fel de ”Jeanne în vis)” -, pe George îl vede băiat în toată firea. Poetul Bunic nu prea ştie cum să scrie despre copii, toată opera lui de pînă atunci fiind scrisă pe teme măreţe, pentru oamenii mari. Dar încearcă să înveţe, iar uneori chiar reuşeşte să-şi copilărească poezia.

Greu, foarte greu pentru un poet obişnuit cu măreţia să coboare în infinitul mic şi foarte mic - “l’infiniment charmant”. Cînd povesteşte cum îi duce pe nepoţi la menajeria din Jardin des Plantes, nu se poate abţină să nu facă o alegorie de maximă anvergură, cu toate animalele pămîntului întruchipînd bunele şi relele Creaţiei. Pe de altă parte, grifonează şi un poem-scenetă - “Ce que dit le public” :

”CINQ ANS, regardant l’éléphant : Il a des cornes dans la bouche.
SIX ANS : Moi, j’aime l’éléphant, c’est gros.
SEPT ANS, survenant et les arrachant à la contemplation de l’éléphant : Allons! Venez! Vous voyez bien qu’il va nous battre avec son nez.”

Le compune cîntece naive, cum e ”Chanson pour faire danser en rond les petits enfants”:

”Grand bal sous le tamarin.
On danse et on tambourine.
Tout bas parlent, sans chagrin,
Mathurin à Mathurine,
Mathurine à Mathurin.

Dans le bois rôde Isengrin.
Le magister endoctrine
Un moineau pillant le grain.
Mathurin a Mathurine,
Mathurine a Mathurin.”

Sau cîntece de bunic, vesele şi săltăreţe - ”Chanson de grand-père”:

“Dansez, les petites filles,
Toutes en rond.
En vous voyant si gentilles,
Les bois riront.

Dansez, les petites femmes,
Toutes en rond,
Les messieurs diront aux dames
Ce qu’ils voudront.”

Ba chiar şi nişte ”năzbîtii” care seamănă cu rimelările lui Şerban Foarţă - ”Les Fredaines du grand-père enfant” :

“Comme elle avait la résille,
D’abord la rime hésita.
Ce devait être Inésille…
Mais non, c’était Pepita.

Seinze ans. Belle et grande fille…-
Ici la rime insista :
Rimeur, c’était Inésille.
Rime, c’était Pepita.”

Poetul Bunic povesteşte în amănunt cum sare Jeanne coarda în Tuileries cu celelalte fetiţe, cum - tragedie! - îşi rupe coaja de la o bubă (”La cicatrice”), cum - tragedie şi mai mare! - un băiat îi dă cu o piatră (”Jeanne lapidée”). Dar cînd vrea să spună cît de frumoasă e Jeanne în vis şi cînd se trezeşte, îi e mai greu. Convoacă, pentru comparaţii, obişnuitele legiuni de îngeraşi, heruvimi, arieli, titanii şi alte fee, împreună cu toate stelele de pe firmament, aurore şi norişori. Doar rar, cîte-o mică surpriză - cum e imaginea cu sufletul-albină care adună mierea din vise : ”Et l’âme de l’enfant travaille, humble et vermeille, / Dans les songes ainsi que dans les fleurs l’abeille.”

***

Poetul Bunic este Victor Hugo. Iar poemul pe care l-am ales pentru azi cred că l-a scris în grabă, cînd Jeanne dormea. Îl văd precipitîndu-se spre masa de scris şi grifonînd nişte versuri tonitruante, repede-repede, să-şi regleze conturile cu contemporanii ingraţi, pînă se trezeşte aia mică :

Jeanne endormie (II)

Elle dort ; ses beaux yeux se rouvriront demain ;
Et mon doigt qu’elle tient dans l’ombre emplit sa main ;
Moi, je lis, ayant soin que rien ne la réveille,
Des journaux pieux ; tous m’insultent ; l’un conseille
De mettre à Charenton quiconque lit mes vers ;
L’autre voue au bûcher mes ouvrages pervers ;
L’autre, dont une larme humecte les paupières,
Invite les passants à me jeter des pierres ;
Mes écrits sont un tas lugubre et vénéneux
Où tous les noirs dragons du mal tordent leurs nœuds ;
L’autre croit à l’enfer et m’en déclare apôtre ;
L’un m’appelle Antéchrist, l’autre Satan, et l’autre
Craindrait de me trouver le soir au coin d’un bois ;
L’un me tend la ciguë et l’autre me dit : Bois !
J’ai démoli le Louvre et tué les otages ;
Je fais rêver au peuple on ne sait quels partages ;
Paris en flamme envoie à mon front sa rougeur ;
Je suis incendiaire, assassin, égorgeur,
Avare, et j’eusse été moins sombre et moins sinistre
Si l’empereur m’avait voulu faire ministre ;
Je suis l’empoisonneur public, le meurtrier ;
Ainsi viennent en foule autour de moi crier
Toutes ces voix jetant l’affront, sans fin, sans trêve ;
Cependant l’enfant dort, et, comme si son rêve
Me disait : - Sois tranquille, ô père, et sois clément ! -
Je sens sa main presser la mienne doucement.

(Dacă vreţi unul un picuţ mai virulent, vă recomand ”Victor, sed Victus”).

***

Jeanne şi George au petrecut vara anului 1970 1870 cu bunicul lor, la Guernesey. Bunicul îşi adusese cu el mai multe manuscrise importante, printre care Paris assiégé şi Le poème du grand-père, publicat apoi sub titlul L’art d’être grand-père (1877).